Există visători care pornesc de la cărți și materializează ficțiunea care i-a impresionat profund.pro

Elon Musk, de pildă, mărturisea undeva, cândva, că romanele lui Iain M. Banks (autorul seriei SF Culture) i-au dat multă hrană pentru ideile, care transpuse în practică, influențează însăși lumea în care trăim.

Dar ca un scriitor să compună o poveste amplă, având tot timpul în minte și modul cum să propună în formă fizică, este o raritate.

Muzeul inocenței de Orhan Pamuk reprezintă cazul singular al unui binom imaterial-material remarcabil.

Cartea este o dublă istorie de amor: una este a lui Kemal față de Fusun, adică a unui bărbat de vreo treizeci de ani, pe cale să se căsătorească, față de o tânără de-abia ieșită din adolescență, cealaltă este a autorului față de un Istanbul al anilor ’70, un oraș contorsionat și pitoresc, în plin proces de modernizare și europenizare, dar nu atât de puternic, încât să anihileze tradițiile trecutului.

Admirabilă nu este doar scriitura lui Pamuk, care reușește să te poarte prin 700 (șapte sute!) de pagini de descrieri de locuri, obiecte și sentimente, ci și abilitatea sa de a uni cele două povești, de a da sens atât avatarurilor sentimentale ale protagonistului, cât și pretextelor de a reda fresce ale obiceiurilor cât se poate de mundane ale epocii.

De fiecare dată când Kemal sustrage un obiect legat de Fusun, ca manifestare a unui fetișism pe care Pamuk aproape că îl face scuzabil, ni se deschide spectacolul societății turce a acelei perioade, pe care ajungem să o cunoaștem în intimitate, ca un iubit pe adorata sa.

Muzeul inocenței cel literar ar fi o experiență bogată în sine, dar existența Muzeului Inocenței cel fizic din Istanbul și alăturarea lor sunt o experiența unică.

Nu știam exact la ce să mă aștept când am ajuns lângă clădirea aceea, dar îmi doream nespus să primesc ștampila pe exemplarul meu al cărții, pentru a o transforma astfel într-un artefact valoros.

Și am primit-o, împreună cu intrarea gratuită pe care Kemal însuși o propune în universul paralel al ficțiunii.

Orhan Pamuk declara că muzeul poate fi receptat și decodat independent de lectura cărții. Am rezerve în această privință, cred că asta e valabil, doar dacă apelezi la audio-ghid, dar am mărturie de la companionul meu, care nu citise romanul, de fapt nu avea habar de existența lui, că exponatele sunt elocvente în sine.

Unele sunt ilustrări literale ale câte unui obiect semnificativ de pe tărâmul fictiv.

Altele sunt înduioșătoare și ușor amuzante metafore ale suferinței lui Kemal.

Sunt și unele care subliniază un aspect discret al cărții, critica la adresa condiției femeii turce, condamnate la virtute, înfierate când aceasta nu e nepătată și izolate în fața agresiunilor fățișe sau alunecoase ale bărbaților.

Există chiar și compoziții plastice suprarealiste, care te fascinează, eliberându-se de cătușele romanescului.

Ce unește cele două narațiuni, cea literară și cea muzeală, este senzația de tristețe pe care o încerci la capătul fiecăreia.

Este tristețea care caracterizează marile povești de dragoste ale omenirii.

A lui Kemal față de Fusun e una dintre ale.

Una care ne spune că dragostea stă în lucrurile mici.