Pseudo-autobiografia lui Bob Dylan mi-a deschis apetitul pentru a explora nitel operele laureatilor cu Nobelul scriitoricesc, iar inima de roman vesnic prigonit de oculta mondiala a zvacnit cand a vazut numele lui Halldor Laxness, autor originar din Islanda.
Lasand deoparte faptul ca, in momentul de fata, islandezii ne-ar batea la fotbal de ne-ar suna apa-n cap, faptul ca literatura lor a produs un scriitor suficient de bun (sau excentric), sa ia un astfel de premiu, in conditiile in care Mircea Cartarescu tot asteapta, e al naibii de frustrant.
Ca urmare, m-am aplecat asupra unei carti de beletristica intitulata Sub ghetar, iar gustul de Nobel pe care il cautam a fost la fel de ciudat ca momentul cand un prieten a vrut sa-si bata joc de mine si mi-a dat sa musc dintr-o radacina de ghimbir, pe vremea cand habar n-avem cum arata.
Senzatiile rezultate a fost contradictorii: intense peste masura, dar nu neaparat neplacute si aromate intr-un mod pe care nu as vrea sa-l simt in fiecare zi. Imbucatura n-a fost foarte mare si tot asa pot sa spun ca n-am citit romanul lui Laxness in calupuri mari, pentru ca mi s-ar fi strepezit sinapsele.
Sub ghetar poate fi rezumat mai mult ca idee, decat ca actiune: un emisar al unui episcop catolic e trimis sa investigheze practicile stranii si cam ne-crestine din zona numitului ghetar, iar periplul ii prilejuieste intalnirea cu indivizi care de care mai dubiosi si cu povesti pe care epitetul de „fantasmagorice” nu le descrie suficient. Un fel de cocktail din Eugen Ionesco distilat si David Lynch concentrat.
Un mic amanunt resuscitat din memorie m-a salvat de un esec total de comprehensiune. Multiplele referiri si discutii despre crestinism mi-au adus aminte de un alt roman pe care il intelegi daca tii cont ca autorul era adeptul doctrinelor catolicismului: Sfarsitul unei iubiri de Graham Greene. Si acolo, si aici, unele lucruri capata sens privite doar prin aceasta lentila religioasa. Iar daca n-o fi asa, macar am scapat cu stima de sine intacta.
Un element stilistic mi s-a parut haios si mi-a sustinut moralul in cursul acestei lecturi abracadabrante: du-te vino-ul narativ constant intre persoana I si cea de-a III-a, care parodiaza si destabilizeaza eficace stilul de raport oficial pe care personajul principal e dator sa il intocmeasca.
Daca aveti impresia ca puteti citi orice, puneti mana pe Sub ghetar si mai vorbim dupa aceea.
P.S. Multumesc celor de la libraria online Libris pentru carte mica, dar mai ciudata la gust decat ghimbirul.