Pentru cetățeanul român născut în perioada comunistă și crescut după blocurile gri, faptul că zona centrală din Le Havre este în patrimoniul UNESCO poate părea nejustificat.

Ce mare lucru niște blocuri?

Însă, dincolo de farmecul discret al realizării lor, centrul renăscut astfel prin viziunea arhitecturală și urbanistică a lui Auguste Perret, unul dintre pionierii utilizării betonului armat, este un simbol al triumfului ordinii împotriva haosului și arbitrariului războiului, care distruge fără discernământ.

Toată această alegorie a renașterii pe baze solide atinge punctul culminant în Biserica St. Joseph, al cărei turn domină zona portuară a orașului, o veritabilă minune a lumii, precum un Far din Alexandria.

Nominal, biserica este creștină și catolică, dar, în afara crucii din vârf, deloc ostentativă, construcția poate avea valențe spirituale universale.

Iar asta devine impresia pregnantă de îndată ce pășești în interiorul ei.

Totul este stilizat, totul este simetria, totul este non-figurativ.

Efectul terapeutic, potențat de lumina discret filtrată de vitraliile elaborate de Marguerite Huré este al unui echilibru de care se poate bucura un musulman sau un evreu sau un hindus sau ce doriți.

Chiar și acum, când scriu aceste rânduri, mi-aduc aminte ce efect a avut tot acest ansamblu de geometrie sacră asupră-mi.

M-am simțit obligat să caut centrul.

Atât centrul interior, în jurul căruia ni se construiește întreaga personalitate.

Cât și cel exterior, căci m-am chinuit să fac poze care să redea această impecabilă simetrie arhitecturală a bisericii.

Nu cred că mi-au ieșit impecabil.

Ca orice om, am strâmbătăți, unele naturale, altele generate de propriile-mi alegeri.

Însă, vizitând acest monument unic, am înțeles cât de important este să cauți echilibrul.

Și cât de benefic este să-l găsești, chiar și vremelnic, așa cum am făcut-o în biserica St. Joseph din Le Havre.