Cine nu-și dorește să se întoarcă în timp, să retrăiască anumite momente sau să le schimbe pe cele când a dat-o în bară?

E visul omenirii dintotdeauna, iar Blake Crouch ne pune în față unei tulburătoare concluzii:

Dacă s-ar putea, ar fi prăpăd.

Cartea sa, Revenire, îmbină elemente de fizică cuantică și neuroștiință a memoriei, pentru a construi o parabolă dinamică a acestui paradox.

Există două planuri narative.

Unul este al unui detectiv care poartă povara unei pierderi cumplite în familie și care anchetează o serie de sinucideri cauzate de SAF (Sindromul Amintirilor False).

Al doilea este al unei cercetătoare, care, împinsă de motivația de a salva ce se mai poate din memoria mamei sale, suferindă de Alzheimer, caută să proiecteze o instalație ca un scaun, care să stimuleze cerebral pe cel mcare folosește, astfel încât să reactiveze complexul mecanism al memoriei.

Dar lucrurile o iau pe arătură când se ajunge nu doar la a readuce la viață lucruri uitate, ci de a implanta în mințile oamenilor întregi scenarii de viață care nu au avut loc.

Pare linear ce vă spun, dar romanul e oricum, numai așa nu.

De fapt, la un moment dat, simți că ești copleșit de amploarea la care autorul, în mod deliberat, duce narațiunea.

Nu e departe de ce ne propune Claire North în The Fifteen Lives of Harry August, dar aici accentul nu pe acțiunea propriu-zisă, ci pe trăiri profunde, pe înțelegerea a ce este timpul în mod absolut, dar și personal.

De aceea, citatul din Sfântul Augustin din carte mi se pare elocvent:

Atunci, ce este timpul? Dacă nu mă întreabă timpul, știu ce este, Dacă vreau să îi explic celui care mă întreabă, nu știu.

Orice ar fi, să îl folosim cât mai bine, cât îl avem.

P.S. Mulțumesc celor de la libăria online Libris pentru o bucată de timp întrebuințată cu cap.