Cand privesc o pictura de Nicolae Grigorescu devin invidios pe el. Nu pe talentul lui incredibil, nu pe culorile care te invadeaza cu lumina, nu pe frumusetea diafana a femeilor sau serenitatea barbatilor din tablourile sale. Acestea nu sunt decat instrumentele cu care Grigorescu isi manifesta acel dar pe care eu il admir: puterea de a vedea viata frumoasa, de a se bucura de fiecare clipa, de a o surpinde si memora pentru a-l insoti in gand si a-l face mai bun.

Imi place tremurul Pescaritei din Granville, care trece dincolo de panza, impingand o briza sarata si racoroasa spre privitor, care sta uita usor, usor cat timp petrece in fata picturii. Muzeograful se apropie si, cu o atingere fina, il trezeste: Imi pare rau, domnule, programul s-a terminat!

Tablourile lui Grigorescu ma fac sa trag aer in piept si sa exclam: Viata chiar poate fi frumoasa!