Iarna nu-i ca iarna și vara nu-i ca vara

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Anotimpurile lui Vivaldi sunt acele compoziții atât de cunoscute și de iubite, încât depășesc cu mult sfera pasionaților de muzică clasică stricto senso.

Am constatat pe propriu-mi cortex că reacționez pavlovian când le aud.

Bucăți muzicale baroce, așadar beneficiind de primatul viorii ca mijloc de expresie, Anotimpurile pot primi oare adaosul unor alte instrumente?

Cel mai recent concert de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova mi-a dezvăluit că da.

Eram curios cum se integrează flautul, cu sonoritatea sa nobilă, ascuțită și mai adecvată, după mintea-mi de profan, muzicii elegiace, diafane, diferite de intensitatea creațiilor vivaldiene.

Două dintre Anotimpuri au fost supuse acestui superb experiment artistic și, deși amândouă mi-au plăcut, parcă să zic că Iarna a primit flautul mai bine decât Vara.

Oricum, ambele au beneficiat de prestația excepțională a lui Cătălin Oprițoiu, pe care l-am mai ascultat cu alte ocazii în calitate de solist, dar pe care nu l-am simțit niciodată atât de hotărât a insufla flautului acea veritabilă forță vitală pe care hindușii de odinioară o numeau Prana.

Se poate să fi contribuit la asta și dedicația pentru Mirela Tudorache, o camaradă într-ale acestui instrument, plecată mult prea devreme dintre noi.

Paradoxul nefericirii este că ne împinge uneori către lucruri înalte.

De la un italian am continuat cu o Italiană, adică Simfonia nr. 4 în La major, op. 90 a lui Felix Mendelssohn-Bartholdy, sub bagheta lui Florin Totan.

Dacă mai demult, această compoziție mi se părea expresia fidelă a lejerității și poftei de viață a poporului care ni i-a dat pe Michelangelo, Rafael și Leonardo, acum, grație abordării dirijorale, am perceput-o ca redând acea intensitate a manifestărilor, ilustrată la meciurile de fotbal, când câte un fotbalist italian protestează în fața arbitrului, furibund, dar inofensiv, cu mâna ridicată și degetele unite la vârf.

Un supliment surprinzător al concertului a fost suita de mici-discursuri presărate de dirijor înainte de și între bucățile muzicale. În general, astfel de intruziuni nu mi se par binevenite, dar patosul, dicția și coerența ideilor lui Florin Totan a fost un spectacol în sine, mai ales că figura sa m-a trimis cu gândul către un mare actor de la Hollywood – James Woods.

Redau aici îndemnul său de la final, știind că fiecare îl va interpreta cum îi va fi mai bine:

Citiți și rugați-vă!

Imaginile sunt surprinse de prietenul și tovarășul meu într-ale bloggeristicii, neobositul Daniel Botea.

Destinul nu atinge muzica

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Nu mi-aduc aminte de vreun început mai furtunos al vreunui concert de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova decât al acestuia despre care voi avea onoarea de a vă vorbi acum.

Uvertura operei Forţa destinului de Giuseppe Verdi mi-a reamintit de ce secolul al XIX-lea este supranumit „al giganţilor”, atât în literatură, cât şi în muzică.

A urmat o bucată mai contemplativă, Concertino pentru flaut, oboi şi orchestră de cameră de Franz Krommer, avându-i drept solişti la cele două instrumente pe Cătălin Opriţoiu şi Cristina Ordean.

Deoarece instrumentele cu coarde predomină în cadrul acestei creaţii muzicale, am avut ocazia de a le compara sunetele cu cele de suflat ale celor doi muzicieni din prim-plan. Având deja un oarecare antrenament de meloman şi o sporită capacitate introspectivă, mi-am monitorizat reacţiile mentale la fiecare dintre cele două tipuri de instrumente, precum şi la efectul acţiunii lor îngemănate.

Industria muzicii menite a însoţi meditaţia este una profitabilă, poate şi pentru că oamenii nu ştiu să se întoarcă spre trecut mai mult.

Însă acest spectacol n-a fost numai despre trecut, ci şi despre viitor.

Dirijorul Brian Liao, originar din Taiwan, s-a distins prin două trăsături aparte: o expansivitate remarcabilă pentru o persoană dintr-o cultură a reţinerii, dar şi prin faptul că, în locul partiturii clasice, tipărite, a folosit una pe tabletă, iar acel gest de da pagina era înlocuit de deja încetăţenita mişcare de deget.

O inovaţie care m-a făcut să reflectez asupra modului în care tehnologia ne influenţează vieţile din ce în ce mai mult, precum şi a spectrului celor ce vor urma, evoluţii grandioase şi neliniştitoare.

În tot acest timp, Simfonia nr. 5 în Mi minor, op. 64 a lui Piotr Ilici Ceaikovski ilustra muzical aceste perspective prin combinaţia sa de momente înălţătoare şi de viraje sumbre.

Destinul omenirii este într-o permanentă şi imprevizibilă scriere.

Dar muzica pare ferită de capriciile sale.

Rivali in viata, aliati in posteritate

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Vineri seara, pe 15 martie 2019, sala de conferinte a unui hotel de soi din Craiova era ticsita de oamenii veniti sa ii vada si ii asculte pe reprezentatii unei formatiuni politice noi.

Undeva mai in deal, sala de concerte a Filarmonicii din Craiova mai avea locuri disponibile, desi spectacolul de aici a avut mai multe de oferit, in ciuda discursurilor inchegate ideatic si coerente gramatical ale viitorilor oameni politici.

Marturisesc, motivul principal pentru care doar am aruncat o privire la dezbaterea aceea, pentru ca apoi sa ma reped la concert, a fost prezenta numelui lui Antonio Salieri in programul acestuia din urma.

Nu trebuie sa fii mare expert in muzica (iar eu, unul, nu sunt) sa stii ca acesta a fost marele rival al lui Mozart, daca nu din cultura generala, atunci din capodopera lui Milos Forman, Amadeus.

Este interesant ca duelul celor doi compozitori s-a trasferat si in competitia de la Oscarurile din acel an dintre F. Murray Abraham si Tom Hulce si, culmea ironiei, i-a dat castig de cauza interpretului lui Salieri.

Posteritatea, insa, l-a rasfatat pe Mozart, iar rivalul sau beneficiaza de notorietatea deloc glorioasa a unei anti-personalitati.

Intuiam cumva ca acea capodopera cinematografica a contribuit la aceasta eticheta nasoala, asa ca eram curios sa ascult pe viu ceva de Antonio Salieri.

Alegerea Concertului in Do major pentru flaut si oboi a fost ilustrativa pentru judecata la care a fost supus de istorie: o arie cuminte, placuta, care te destinde, dar pe care cu greu ti-o poti imagina generic de emisiuni sau coloana sonora de film.

Asta nu inseamna ca aceasta bucata muzicala n-a fost agreabila. Dimpotriva, insufletita de prezenta solistilor Catalin Opritoiu, al carui aer jovial mi-era cunoscut de la un alt minunat concert din cadrul Festivalului Craiova Muzicala, si al Cristinei Ordean, a carei prezenta pe covorul rosu de la Oscaruri ar face sa crape de invidie pe orice diva de la Hollywood, muzica lui Salieri s-a dovedit a fi un minunat preambul pentru ce a urmat.

Poate ca Salieri si Mozart au fost rivali in timpul vietii, insa muzica si timpul atenueaza chiar si cele mai acerbe animozitati.

Partea de concert care i-a apartinut compozitorului italian a fost flancata in program de doua creatii ale lui Ludwig van Beethoven: Uvertura Egmont, op. 84 si Simfonia nr. 7 in La major, op. 92.

Daca prima a fost din seria deja traditionalelor sesiuni de incalzire muzicala pe care le propun cei de la Filarmonica din Craiova, cea de-a doua a demonstrat cu varf si indesat cine este Beethoven si de ce este in stare.

Sub bagheta de o energie retinuta a dirijorului Bastien Stil si a interpretarilor mega-energice ale muzicienilor din Craiova, s-a napustit asupra-mi o creatie care m-a luat de guler si a dat cu mine de toti peretii. Ce-i drept, au mai fost momente cand m-a lasat jos, m-a mangaiat duios, dar asta n-a fost decat o pacaleala, pentru ca zbuciumul se relua rapid.

Sa iesi de la un concert cu senzatia ca ai fost batut si sa-ti mai si placa, asta inseamna muzica mare.