Fericirea făcută cioburi

By Iulian in Filme 0 Comment

Ai o viață îmbelșugată alături de persoana iubită.

Aveți și un copil zglobiu.

Deodată, într-o dimineață, poliția vine și îi umflă celuilalt toate dispozitivele electronice și îi adresează o acuzație înfiorătoare care îți face fericirea cioburi.

E dureros în sine, dar cioburile respective nici nu te lasă măcar să pășești în dreapta sau în stânga și ești într-o captivitate a neliniștii, îndoielilor și reașezărilor emoționale complicate.

Este exact ce i se întâmplă personajului interpretat de Lea Seydoux în Gentle Monster.

Dacă v-aș divulga la ce se referă posibile acte abominabile în privința cărora este acuzat soțul ei, ați înțelege de ce acest film este important.

Dar v-ați și feri să îl vedeți, pentru că este omenește să ocolim disconfortul de orice fel.

Așa că o să mă opresc aici cu descrierea narațiunii, reiterând că Gentle Monster este necesar.

Nu este o producție cinematografică destinată divertismentului.

Ba chiar are o anume părtinire de gen.

Dar rechizitoriul împotriva unor pulsiuni masculine nocive are partea lui de consistență și de argumente.

Și reușește să rămână valid pentru că scenariul reușește să se sustragă tentației de a fi aprig revoltat.

Prin această nuanțare, Marie Kreutzer-scenarista o reabilitează pe Marie Kreutzer-regizoarea, care lucrează cam poticnit.

Trecem cu vederea caracterului rudimentar al realizării și grație unor prestații actoricești impecabile.

Lea Seydoux, pe care ne-am obișnuit să o vedem în atâtea roluri secundare, ba prin universul Dune, ba prin al lui James Bond, e aici o veritabilă versiune feminină de Sisif, ducând în spate o povară covârșitoare, de care ar vrea să scape cu dragă inimă.

Dar mama e numai una și de-asta mama e cântată de când e lumea.

Deși semnificația ei în economia dramei este minoră, nu poți, pur și simpu nu poți să ignori prezența augustă a lui Catherine Deneuve în rolul mamei protagonistei.

E octogenară, dar e încă elegantă, distinsă și, mai presus de toate, frumoasă.

Poate cel mai inteligent aspect al filmului, acela care face trecerea de la dramă individuală la fenomen general nociv este existența unui fir narativ secundar, cel al polițistei care anchetează cazul, jucate cu iscusită reținere de Jella Haase.

Și ea are de înfruntat manifestări nocive masculine.

Și tot ale unui apropiat.

Dincolo de tezism și lentoare, Gentle Monster este un semnal de trezire pentru cine vrea să ignore realitatea.

Sau să o simplifice.

Trois filme franțuzești avec cântări

By Iulian in Filme 0 Comment

Musicalul este una dintre instituțiile forte ale Hollywoodului, însă, ambițioși cum îi știm, francezii n-au ezitat niciodată să se ia la trântă cu industria cinematografică de peste ocean. Mai jos sunt trei producții cântătoare din Hexagon.

***

Les demoiselles de Rochefort (1967) – după dulce-amăruiul Les parapluies de Cherbourg, Jacques Demy a realizat o peliculă și mai ambițioasă, cu influențe asumate deschis din marile musicaluri hollywoodiene, adaptând însă structura și psihologia la estetica franțuzească. În orășelul eponim, în ajun de carnaval, poposește o trupă de dansatori, care își pierde rapid protagonistele, spre disperarea celor doi coregrafi și artiști principali. Nu e tragedie, pentru că le găsesc înlocuitoare în două surate gemene (Catherine Deneuve și Francoise Dorleac, chiar surori în realitate), foarte înzestrate într-ale dănțuitului și cântatului. Fiecare dintre ele, ba chiar și mama lor (superb jucată de Danielle Darrieux), caută dragostea, iar fiecare o găsește în felu-i diferit. Colorat, antrenant și deloc siropos, filmul beneficiază și de aporturile interpretative ale lui Michel Piccoli, Jacques Perrin, George Chakiris, aureolat la acea vreme de Oscarul din West Side Story, și Gene Kelly. Da, acela care a cântat în în ploaie și a fost un american la Paris își face simțită prezența și aici. Deși vizibil ridat, mișcările sale au un je ne sais quoi în plus față de ale restului distribuției.

***

Peau d’ane – și aici îi regăsim pe Catherine Deneuve și pe Jacques Perrin ca potențial îndrăgostiți, și tot dirijați de Jacques Demy. Un rege (Jean Marais, impunător la vârsta a doua) are tot ce-și dorește, până îl lovește necazul: soția lui multiubită se stinge și, cu limbă de moarte, îl pune să îi făgăduiască faptul că nu se va recăsători decât cu o femeie cel puțin la fel de frumoasă ca ea. După îndelungi căutări, experții regatului ajung la concluzia că singura care întrunește condițiile e chiar fiica lor (Deneuve). Monarhul e chitit să aplice promisiunea, dar intervine Zână în Lila. Premisa nu e singurul lucru dubios al filmului; pe parcurs mai avem parte de o floare care vorbește, de un măgar care defechează arginți și de o cotoroanță roșcată care scuipă broaște vii. Altminteri, basmul urmează un traseu clasic, oferind costume și decoruri spectaculoase, precum și numere muzicale reușite, dintre care cel mai fermecător este cel al lui Catherine Deneuve în dublă ipostază, gătind niște chec d’amour.

***

Un monstre a Paris – nici filmul de animație nu e un tărâm unde francezii să se sfiit a-i concura pe americani, iar pelicula de față este o dovadă încântătoare. Un tandem buclucaș, format dintr-un șofer de livrări limbut și un proiecționist timid face rele cu niște substanțe prin Jardin des Plantes și dă naștere unui purice gigantic. Creatură e urâtă la înfățișare, dar e blândă și are un glas fermecător, care îi atrage atenșia și simpatia unei cântărețe de cabaret, alături de care ajunge să presteze un duet de succes. Lucrurile nu sunt simple, pentru că fanfaronul Prefect de Paris are de gând să își acopere greșelile din gestionarea inundației orașului printr-o campanie mediatică de capturare a așa-zisului monstru. Realizat cu pasiune de Bibo Bergeron, care a contribuit și la scenariu, filmul are scene de acțiune antrenante și câteva bucăți muzicale seducătoare, care au în prim plan pe Vanessa Paradis, care vădește totodată și surprinzătoare calități vocal-interpretative.

Un théâtre dans un théâtre

By Iulian in Filme 0 Comment

Îmi face o deosebită plaisir ca, de Ziua Națională a Franței, să scriu despre un film remarcabil al cinematografiei sale – Le dernier métro.

Povestea este a unei actrițe (de-a pururi eleganta Catherine Deneuve) care se vede pusă în situația de a gestiona multiple provocări: teatrul ca instituție, punerea în scenă a unei noi piese, caracterul suspect al unui actor mai nou (Gerard Depardieu), secretul adăpostit în pivniță și avansurile ofițerilor germani.

Pourqoui allemands?

Parce que totul are loc în timpul ocupației, iar prin acest context Francois Truffaut construiește o păpușă Matrioșka narativă de o mare subtilitate.

Inițial, filmul mi s-a părut realizat cam îngrămădit: camere, o scenă de teatru nu foarte încăpătoare, pivnițe și niște străzi pietruite destul de dosnice.

Dar, pe măsură ce acțiunea continuă și suspansul se acumulează, se vădește și inteligența regizorală a acestei mise-en-scène.

Și înăuntru, și în afară, totul e teatru, totul e prefăcătorie.

Nu doar că suntem martori la durerile facerii unui spectacol dramaturgic, dar asistăm și la stânjenitoarele interacțiuni duplicitare între francezi și germani.

Și unii, și alții se prefac că totul e în regulă, că nu există nicio diferență între ocupanți și ocupați, deși privilegiile unora și condiția inferioară a altora se manifestă constant.

Vorba bardului de peste Canalul Mânecii:

All the world’s a stage,

And all the men and women merely players.

Indiferent de cel rol joacă în această stratificată piesă, Catherine Deneuve strălucește. Rar se poate găsi vreo actriță care să fi părut mai frumoasă în floarea vârstei decât tânără. Filmul este construit în jurul ei, dar interpreta duce aceasta povară, suplimentată de niște complicații sentimentale neașteptate, cu grație și discreție.

Și Gerard Depardieu face dovada imensului său talent prin aceeași plurivalență actoricească, deși figura-i inimitabilă nu te poate convinge cu niciun chip că a fost vreodată tânăr.

Restul distribuției e compus din actori la fel de simpatici și cu partituri pe măsură, compunând ansamblul unui microcosmos care se străduiește să supraviețuiască, ba mai mult, chiar să creeze, în niște condiții deloc favorabile.

Francezii n-au uitat perioada ocupației germane și încă încearcă să o evoce într-un mod demn, dar și expiator, așa cum o face Patrick Modiano în romanele sale.

Le dernier métro tot din această ambivalentă dorință izvorăște, dar mai mărturiește și un adevăr simpatic și universal valabil:

Câteodată minciuna îți salvează viața.

Biologică și sufletească.