Tata e numai unul

Chiar în ziua când am văzut Armin, am umblat printr-un magazin de vechituri ieftine și am găsit câteva obiecte de un foarte bun gust, la prețuri ridicole.

Filmul scris și regizat de Ongjen Svilicic nu e atât de vechi și nici ieftin în sens peiorativ nu se poate numi, însă, în lumea de dimensiuni galactice a cinematografiei, poate trece neobservat, iar pierderea ar fi mai ales a spectatorilor.

Povestea este, cum altfel, simplă: dintr-un orășel oropsit din Bosnia purced către Zagreb adolescentul eponim și tatăl său, pentru ca fiul să dea probe pentru un rol micuț într-o producție nemțească despre războiul care a măcinat fosta Iugoslavie.

Cele două personaje sunt arhetipale la început: tânărul este emotiv, taciturn și anti-social, iar adultul are o atitudine de afecțiune autoritară, vorbește mult și se bagă în toate.

La destinație lucrurile nu merg chiar ca unse, iar din situațiile astfel rezultate se naște o subtilitate psihologică remarcabilă pentru economia de mijloace a filmului.

Și aceasta coproducție croato-bosniacă face uz de naturalism, dar nu de unul enervant și apăsat ca în peliculele românești, ci unul care relevă care sunt, de fapt, nevoile primare ale unei opere cinematografice.

Efecte speciale? Da, sunt minunate, dar cine are bani de ele?

Coloană sonoră? Are o mare însemnătate, dar se poate lucra și fără ea.

Unghiuri de filmare? Cine are cameră mobilă, bravo lui, mai important e să obții o imagine clară.

Montaj alert? De ce să ne grăbim, când putem să ordonăm scenele simplu și să obținem efect maxim?

Ce nu poate lipsi unui film adevărat este un scenariu inteligent, fără a fi sofisticat, și niște interpreți care se bagă în rol până la identificarea cu personajele.

În calitate de tată, Emir Hadzihafizbegovic are grosul replicilor și pe al trăirilor, iar eforturile sale de a pune o vorbă bună pentru fecior sunt simpatice și chiar emoționante. Programele de educație parentală moderne ar dezaproba multe dintre practicile sale, dar dedicarea-i încăpățânată e înălțătoare.

Cât despre grimasa pe care i-o smulge descoperirea ca fii-su a tras o țigară, e momentul de zenit al narațiunii și concurează cu altele emblematice din producții care au făcut istorie.

De cealaltă parte, Armin Omerovic are o transformare foarte fină, dar permanent perceptibilă, o realizare deloc facilă din punct de vedere actoricesc. Față de aerul supus și dezinteresat de le început, descoperim ulterior ambiție, revoltă și zbatere împotriva unei neplăcute probleme fizice.

Armin este un film atât de bun în modestia sa, încât simt că a continua a-i mai divulga din calități și poveste înseamnă a vă face un deserviciu vouă, celor care aveți înțelepciunea de a privi dincolo de ce e mare și faimos.

Sper să fiți cât mai mulți.