Dacă ar fi să atribui câte un superlativ filmelor lui Jean Negulescu, Boy on a Dolphin ar fi cel mai distractiv, Johnny Belinda cel mai premiat, iar Road House cel mai compact.
Nu e niciun moment irosit în această peliculă, dar merită menționat că această eficiență narativă și artistică se manifestă în cadrul canoanelor genului noir, cu limitele pe care acesta le impune.
Un triunghi amoros, o femme fatale, porniri pătimașe, fum de țigară, clar-obscur și tensiune.
Și un pistol, bineînțeles.
Toate se regăsesc în povestea din localul eponim, unde grațiile sentimentale ale unei cântărețe cu tupeu (Ida Lupino) sunt disputate între proprietar, un tip afemeiat și cu ceva porniri psihotice (Richard Widmark) și administrator (Cornel Wilde), integru și arătos, prieten cu cel dintâi.
Senzualitatea dintre Lupino și Wilde este aproape palpabilă, iar ipostazele seducătoare și colțoase ale interpretei ne dau ocazia de a o admira pe una dintre artistele deosebite ale Epocii de Aur a Hollywood-ului.
Înzestrată cu un talent polivalent, Ida Lupino a fost prima femeie-regizor într-o lume care de-atunci a rămas preponderent masculină (ca un fapt divers, în Anno Domini 2021 Chloé Zhao a fost de-abia a doua cineastă care a câștigat Oscarul pentru această categorie).
În Road House, dintre toate personajele, Lupino beneficiază de cea mai vastă gamă de reacții psihologice, iar rochiile ei cu o singură bretea nu pot trece neobservate.
Dar reflectorul nu rămâne permanent îndreptat asupra figurii ei expresive. De la un punct, jocul seducției lasă loc unei cruzimi inteligente, care îl are în prim-plan pe Richard Widmark, al cărui râs sinistru nu e cu nimic mai prejos decât al Joker-ului lui Heath Ledger.
Cornel Wilde e credibil în rolul personajului pozitiv și excelent în scena bătăii din bar, pe care Jean Negulescu o orchestrează cu un dinamism remarcabil.
În rest, atingerea sa regizorală e discretă, dar eficace, concentrată pe a-și pune în valoare actorii.
Ca un argument în plus asupra faptul ca a și reușit, merită menționată și savoarea pe care Celeste Holm o aduce în partitura sa secundară, în special în schimburile sarcastice cu Ida Lupino.
După ce-am văzut Road House, o ipoteză contrafactuală îmi stăruie în minte:
Începuturile la The Maltese Falcon au fost făcute de Jean Negulescu, desemnat să îl înlocuiască pe John Huston, chemat în armată (se întâmplă în timpul celui De-al Doilea Război Mondial).
Întors mai devreme decât se preconiza, Huston a reluat cârma ecranizării romanului lui Dashiell Hammet, iar lui Negulescu, drept consolare, i s-a oferit realizarea adaptării pentru cinema a cărții lui Eric Ambler, The Mask of Dimitrios, sarcina de care s-a achitat într-un mod care l-a propulsat în elita Cetății Filmului.
The Maltese Falcon al lui John Huston s-a impus incontestabil ca unul dintre cele mai mari creații noir ale cinematografiei din toate timpurile.
Dar eu nu pot să nu mă întreb cum ar fi arătat acest film, dacă ar fi încăput pe mâna lui Jean Negulescu.
Rău nu, asta e sigur.
Tușe românești la Hollywood (Începutul)
Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)
Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)
Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)
Tușe românești la Hollywood (Bella Italia)
Tușe românești la Hollywood (Preafrumoasa Sophia)
Exista filme care au displacut multora (critici si public larg, deopotriva) si carora le-a fost contestata si aprecierea venita din alta parte. E cazul lui Gentleman’s Agreement care a castigat Oscarul pentru cel mai bun film in 1948 si care e acuzat a fi una dintre cele mai plictisitoare pelicule care au primit statueta cea mare.
