Tușe românești la Hollywood – Dezastrul

Am mai spus-o și o repet: Jean Negulescu nu s-a temut de provocări.

Însă nu i-au ieșit tot timpul.

The Rains of Ranchipur poate fi catalogat drept unul dintre eșecurile filmografiei sale, deși atingerea-i regizorală e remarcabilă în anumite momente.

Dacă romanul Vin ploile al lui Louis Bromfield este India ca un suc de fructe stoarse de mână, iar ecranizarea din 1939 (The Rains Came de Clarence Brown, cu Myrna Loy și Tyrone Power) este unul îmbuteliat cu pulpă, aceasta este ca un concentrat peste care se toarnă apă de la robinet.

Subtila urzeală a unor diverse personalități și evoluții ale lor într-un Raj de amurg devine aici o superbă condescendență și stereotipie americană, pe care am văzut-o, de pildă, în The Egyptian, dublată de mult patetism retoric.

Cum spuneam, lui Jean Negulescu îi ies aici unele lucruri, în special de mizanscenă. Secvența emblematică a diluviului nimicitor a îmbătrânit (chiar mai rău ca Joe Biden), însă așa se poate discerne o interesantă îndrăzneală a concepției.

Deși incorecte politic și puternic cosmetizate, scena de deschidere a filmului și cea a vânătorii de tigri sunt fastuoase și reușesc un pic să își atingă scopul de căpătâi de a te transporta în timp și spațiu.

Însă orice acumulare a imaginației este risipită la contactul cu marea enigmă a acestei pelicule: Richard Burton bronzat artificial și cu turban.

S-au mai văzut exemple de non-asiatici distribuiți în astfel de roluri (Linda Hunt e extraordinară în The Year of Living Dangerously), dar acesta este unul apăsat negativ.

Nu doar că nu m-a convins cu niciun chip că aveam în față un indian, dar a mai și subminat încărcătura emoțională a brumei de scenariu care îi revine, cum că i-ar fura inima unei americance egoiste și devoratoare de bărbați.

În comparație cu el, Lana Turner pare aproape naturală, mai ales că rolul de aici nu era departe de persona-i din realitate. Buclele impecabile și rochiile elegante, precum și sincera dăruire interpretativă din câteva momente ne mai izbăvesc de senzația de inadecvare a prezenței pe ecran a lui Richard Burton, care nici măcar nu se deranjează să-și mascheze accentul shakespearian, altminteri una dintre marile sale calități.

În această direcție hilară beneficiază de o concurență acerbă din partea lui Eugenie Leontovich, al cărei aer pitoresc drept Maharani (nevastă de maharajah, că ”maharajahă” suna a mahala, nu?) este dat peste cap de un foarte ușor de recunoscut accent rusesc, o ignoranță fermecătoare a Hollywood-ului de odinioară, inadmisibilă azi.

Fred MacMurray, excelent actor de compoziție, are o partitura care începe promițător și să îi permite să își etaleze acel minunat cinism marcă înregistrată, însă sentimentalismul către care e nevoit să evolueze e searbăd. Totuși, în comparație cu Burton, măcar nu pare fabricat în solar.

Chiar dacă am început și continui acest demers cultural care îl privește pe Jean Negulescu dintr-un simț de mândrie patriotică locală, nu îl scutesc pe cineast de analiza lucidă și onestă a capacităților și limitelor sale artistice.

The Rains of Ranchipur e, simplu spus, un film slab, dar care își are locul lui în povestea aventurii sale cinematografice.