Tușe românești la Hollywood – Rezistența feminină

Jean Negulescu a fost supranumit ”regele melodramelor”, poreclă îndreptățită, dar incompletă.

”Regele melodramelor de o varietate uimitoare” ar fi cea care ar reda pe deplin gama de provocări pe care și le-a asumat.

Între acestea, Three Came Home nu se remarcă doar prin calitatea execuției, ci și prin gravitatea subiectului.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, insula Borneo este ocupată de japonezi, iar personalul civil britanic este plasat în lagăre de concentrare, bărbații fiind separați de femei și copii.

Povestea se bazează pe relatarea autoarei Agnes Newton Keith a caznelor îndurate în timpul acestei captivități, iar rolul protagonistei este asumat cu extraordinară dăruire de Claudette Colbert, interpreta de neuitat din It Happened One Night.

În jurul ei, Negulescu construiește o atmosferă atât de densă, atât ca veridic al detenției, cât și din punct de vedere psihologic, încât nu mă sfiesc să spun că, dacă ar fi continuat pe această cale artistică, ar fi devenit poate și mai mare în istoria cinematografiei.

A preferat, însă, orientarea către pelicule ușurele și cu mare succes la public (How to Marry a Millionaire, Three Coins in a Fountain, Boy on a Dolphin), argumente care i-au servit, totuși, în a-și câștiga o stea pe Walk of Fame.

Ca și în producțiile ulterioare, și aici Jean Negulescu a filmat cât a putut de mult la fața locului, iar pentru restul scenelor a uzat pe deplin de posibilitățile oferite de era de aur a studiourilor hollywoodiene.

Rezultatul este că nu sunt puține momentele când simți aproape palpabil umiditatea și extremele tropicale, cu tot disconfortul pe care îl provoacă și care îl dublează pe cel al deținutelor, sortite a trăi într-o apăsată precaritate.

Cu multă migală sunt lucrate și secvențele de înfruntare a voințelor, din care reies atât asimetria de putere (gardieni vs. prizonieri, bărbați vs. femei), cât și rezistența mută, dar glorioasă a celor din urmă.

Realizat în 1950, Three Came Home are, inevitabil, și o latură destinată preamăririi spiritului american triumfător, însă lasă loc și pentru destulă reflecție asupra a ceea ce ne desparte și ne unește față de cei pe care îi numim inamici.

Acestea reies cel mai mult din interacțiunile protagonistei jucate de Claudette Colbert cu ofițerul japonez întruchipat cu tușe complexe de Sessue Hayakawa (rămas celebru pentru încleștarea cu un alt prizonier de marcă, Alex Guinness în Bridge over the River Kwai).

Pe rând arogant, politicos, impunător sau rece, acest actor japonez care și-a făcut loc în cinematografia americană când compatrioții săi erau încă detestați în SUA, își are propriul moment de cutremurătoare umanitate spre final, când filmul dă dovadă de modernitate nebănuită a asumării unei orori, sperăm, irepetabile.

Până să văd Three Came Home, aș fi avut probleme mari să aleg trei filme esențiale ale lui Jean Negulescu.

Acum lucrurile sunt și mai complicate.

Să tot ai astfel de dileme.

Tușe românești la Hollywood

Tușe românești la Hollywood (Începutul)

Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)

Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)

Tușe românești la Hollywood (Bella Italia)

Tușe românești la Hollywood (Preafrumoasa Sophia)

Tușe românești la Hollywood (Muzică și nevroze)

Tușe românești la Hollywood (Dezastrul)

Tușe românești la Hollywood (Noir-ul)

Tușe românești la Hollywood (Marilyn)

Tușe românești la Hollywood – Dezastrul

Am mai spus-o și o repet: Jean Negulescu nu s-a temut de provocări.

Însă nu i-au ieșit tot timpul.

The Rains of Ranchipur poate fi catalogat drept unul dintre eșecurile filmografiei sale, deși atingerea-i regizorală e remarcabilă în anumite momente.

Dacă romanul Vin ploile al lui Louis Bromfield este India ca un suc de fructe stoarse de mână, iar ecranizarea din 1939 (The Rains Came de Clarence Brown, cu Myrna Loy și Tyrone Power) este unul îmbuteliat cu pulpă, aceasta este ca un concentrat peste care se toarnă apă de la robinet.

Subtila urzeală a unor diverse personalități și evoluții ale lor într-un Raj de amurg devine aici o superbă condescendență și stereotipie americană, pe care am văzut-o, de pildă, în The Egyptian, dublată de mult patetism retoric.

Cum spuneam, lui Jean Negulescu îi ies aici unele lucruri, în special de mizanscenă. Secvența emblematică a diluviului nimicitor a îmbătrânit (chiar mai rău ca Joe Biden), însă așa se poate discerne o interesantă îndrăzneală a concepției.

Deși incorecte politic și puternic cosmetizate, scena de deschidere a filmului și cea a vânătorii de tigri sunt fastuoase și reușesc un pic să își atingă scopul de căpătâi de a te transporta în timp și spațiu.

Însă orice acumulare a imaginației este risipită la contactul cu marea enigmă a acestei pelicule: Richard Burton bronzat artificial și cu turban.

S-au mai văzut exemple de non-asiatici distribuiți în astfel de roluri (Linda Hunt e extraordinară în The Year of Living Dangerously), dar acesta este unul apăsat negativ.

Nu doar că nu m-a convins cu niciun chip că aveam în față un indian, dar a mai și subminat încărcătura emoțională a brumei de scenariu care îi revine, cum că i-ar fura inima unei americance egoiste și devoratoare de bărbați.

În comparație cu el, Lana Turner pare aproape naturală, mai ales că rolul de aici nu era departe de persona-i din realitate. Buclele impecabile și rochiile elegante, precum și sincera dăruire interpretativă din câteva momente ne mai izbăvesc de senzația de inadecvare a prezenței pe ecran a lui Richard Burton, care nici măcar nu se deranjează să-și mascheze accentul shakespearian, altminteri una dintre marile sale calități.

În această direcție hilară beneficiază de o concurență acerbă din partea lui Eugenie Leontovich, al cărei aer pitoresc drept Maharani (nevastă de maharajah, că ”maharajahă” suna a mahala, nu?) este dat peste cap de un foarte ușor de recunoscut accent rusesc, o ignoranță fermecătoare a Hollywood-ului de odinioară, inadmisibilă azi.

Fred MacMurray, excelent actor de compoziție, are o partitura care începe promițător și să îi permite să își etaleze acel minunat cinism marcă înregistrată, însă sentimentalismul către care e nevoit să evolueze e searbăd. Totuși, în comparație cu Burton, măcar nu pare fabricat în solar.

Chiar dacă am început și continui acest demers cultural care îl privește pe Jean Negulescu dintr-un simț de mândrie patriotică locală, nu îl scutesc pe cineast de analiza lucidă și onestă a capacităților și limitelor sale artistice.

The Rains of Ranchipur e, simplu spus, un film slab, dar care își are locul lui în povestea aventurii sale cinematografice.

Tușe românești la Hollywood

Tușe românești la Hollywood (Începutul)

Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)

Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)

Tușe românești la Hollywood (Bella Italia)

Tușe românești la Hollywood (Preafrumoasa Sophia)

Tușe românești la Hollywood (Muzică și nevroze)

Tușe românești la Hollywood – Preafrumoasa Sophia

După ce a revitalizat turismul în Italia prin Three Coins in the Fountain, Jean Negulescu a reușit în Boy on a Dolphin să-și depășească performanța anterioară, făcându-ne totodată și un dar neprețuit.

Sophia Loren ieșind din mare, cu apa șiroindu-i pe costumul care îi ascunde și nu prea corpul voluptuos, de zeiță parcă desprinsă din Legendele Olimpului.

Nu numai că filmul a catapultat-o ca un sex simbol, însă, pentru cine a mai avut ochi și pentru așa ceva, i-a relevat și calitățile interpretative.

Aici este Phaedra, o localnică din insula grecească Hydra, scufundătoare iscusită, care descoperă în adâncuri statuia antică a unui băiat călare pe un delfin, despre care aflăm apoi că este de o valoare inestimabilă.

Logodnicul și un doctor englez pasionat de tras la măsea o conving să caute cumpărători pentru această comoară arheologică, fapt care o plasează în mijlocului unui duel similar cu cel pe care îl vom regăsi peste ani în Raiders of the Lost Ark.

Pe de o parte îl avem pe un cercetător american onest și (oarecum) arătos (Alan Ladd), care intenționeză să predea statuia proprietarului de drept, adică statului elen, iar de cealaltă pe un traficant de antichități rafinat și amoral (Clifton Webb), care îi promite o răsplată bănească fabuloasă.

Nici logodnicul nu e ușă de biserică în toată afacerea asta, așa că acțiunea capătă accente de suspans lejer, minunat adecvat locurilor superbe pe unde se desfășoară și pe care Jean Negulescu le pune în valoare cu același ochi dibaci din Three Coins in the Fountain și ajutat de tehnologia Cinemascopului, pe care a stăpânit-o cum puțini au făcut-o.

Peregrinările personajului lui Clifton Webb îl poartă pe la magnificul amfiteatru din Epidaur sau pe culmile mânăstirilor de la Meteora (prilej de câteva remarci spumoase și caustice, marca înregistrată a acestui actor pitoresc), însă prezența Sophiei Loren pe Acropole a fost zenitul încântării, mai ales urmărind cum manifesta aceeași vitalitate rurală care îi va aduce Oscarul pentru La ciociara.

Un monument al arhitecturii însuflețit de un monument al cinematografiei.

Trama narativă din Boy on a Dolphin nu este fulminantă, nici imprevizibilă, însă, spre deosebire de alte pelicule semnate de craioveanul hollywoodian, nu se soluționează abrupt, ci bifează câteva momente culminante bine închegate.

Surprinzător de abil se dovedește Jean Negulescu și în redarea scenelor subacvatice, care, socotind că filmul este realizat în 1957, nu își vădesc deloc vârsta. Iar momentele de dans, minunat coregrafiate, ne mai răsfață încă o dată cu grația și nurii Sophiei Loren.

Despre restul distribuției verdictul este, cu o excepție, favorabil. Clifton Webb este în elementul său în toate scenele care în care apare, însă Alan Ladd, cu manierismele sale de erou bogartian, pare foarte nelalocul lui.

Poate a fost o simplă eroare de casting sau poate a contat diferența de înălțime față de partenera de ecran, motiv pentru care regizorul și echipa sa au apelat la diverse trucuri pentru a o ascunde, detalii savuroase pe care româno-americanul le prezintă în autobiografia Things I Did…and Things I Think I Did (tradusă în română cu titlul Drum printre stele).

Boy on a Dolphin nu e capodopera filmografiei lui Jean Negulescu, dar, pentru mine, în ierarhia creațiilor pe care i le-am parcurs, e pe primul loc.

Însă asta n-ar trebuie să mire pe nimeni.

Cine nu s-a îndrăgostit de Sophia Loren?

Cine nu s-a îndrăgostit de Grecia?

Cum să le reziști amândurora la un loc?

Tușe românești la Hollywood

Tușe românești la Hollywood (Începutul)

Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)

Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)

Tușe românești la Hollywood (Bella Italia)