Egipt via Hollywood

Când vine vorba de Egiptul antic, cinematografia este condamnată la exagerări și aproximări și fabulări.

Vezi cazul The Mummy, unul dintre filmele mele de suflet, despre care nu se poate spune că e realist, dar care te farmecă pentru cum exploatează imaginea pe care această unică și irepetabilă civilizație a proiectat-o în mentalul colectiv.

The Egyptian din 1954 este un exemplu și mai suculent al unei astfel de inevitabile pervertiri.

Povestea o urmează aceea a romanului eponim al lui Mika Waltari, în care un orfan ajunge felcer de frunte și se vede prins în vâltoarea revoluției religioase a lui Akhenaton, mai are și niscaiva tentative de reconstituire istorică și vizează un public american foarte evanghelic și foarte alb (negrii sunt sclavi în film).

Având de mulțumit atâtea repere contradictorii, nu e de mirare că pelicula a cam fost beștelită de critică și posteritate, deși regizorul, bunul profesionist Michael Curtiz, depune eforturi intense să organizeze în mod agreabil acest talmeș-balmeș.

Inițial, rolul lui Sinuhe fusese oferit lui Marlon Brando și nu pot să nu-mi imaginez ce ar fi ieșit din The Egyptian în felul acesta: probabil un fiasco de legendă, precum Mutiny on the Bounty.

Dar, până la urmă, protagonist a fost desemnat prea puțin cunoscutul Edmund Purdom, a cărui placiditate e hârtia de turnesol care scoate în evidență trăsăturile celorlalți actori.

În relație cu el se vede ingenuitatea lui Jean Simmons, virilitatea lui Victor Mature, afurisenia lui Gene Tierney (al cărei accent yankeu dă cu oiștea-n gardul templului din Luxor) și adorabila escrocherie a lui Peter Ustinov, căruia scenariul, care pe alții îi obligă la a rosti și stupizenii, îi oferă cele mai haioase replici.

De departe cea mai interesantă apariție este a Bellei Darvi în rolul curtezanei Nefer. Nu prin interpretarea propriu-zisă, care oscilează între acceptabilă și ridicolă (mai ales când babilonianca vorbește cu accent franțuzesc, horreur pour la patrie!, ar fi spus contemporanul De Gaulle), ci prin modul cum aceasta se joacă practic pe sine. E nevoie de un pic de documentare în privința vieții ei meteorice și triste (care ar merita o ecranizare), însă, în lumina unor detalii astfel cunoscute, personajul său dobândește un clar-obscur care se ridică peste sclipiciul general al producției.

Căci, da, Egipetul acesta hollywood-ian este strălucitor peste poate. Se vede documentarea temeinică în anumite privințe, dar și gustul pentru fast și divertisment, care, peste câțiva ani, plăsmuia inegalabila cursă de care din Ben-Hur.

Despicat în patru sau mai multe, The Egyptian nu este vreo piramidă a cinematografiei, ci mai degrabă mormântul unui curtean minor, în care găsim picturi pitorești și câteva indicii istorice relevante.

Dar, ca întreg, contribuie și sporește un simțământ pe care îl am de când am făcut ochi și minte:

Egiptul mă cheamă.

Iar eu îi voi da ascultare și îl voi vedea aievea în această viață.

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.