Vodevil impresionist

Omul care a făcut-o pe Greta Garbo să râdă în Ninotchka mi-a smuls și mie câteva hohote și mi-a provocat zâmbete pe toată durata filmului Heaven Can Wait.

Imediat după terminarea vizionării, am verificat câteva detalii biografice ale regizorului Ernst Lubitsch, ca să mă încredințez asupra unor trăsături care îmi săriseră în ochi și minte.

Născut în Europa, la amurgul aristocrației aceleia trândave și superficiale, dar care este încă reper de eleganță și savoir vivre, educat într-un univers vizual cucerit de impresionism, regizorul transpune în această primă creație color a sa un anacronism delicios, care i-ar scandaliza pe progresiștii fără prea mult umor sau simț estetic din prezent.

Povestea este a unui fante ajuns la senectute, decedat și ajuns în anticamera Lumii de Jos, către care găsește că este natural să se îndrepte, dată fiind viața de îmbrobodiri, aventuri galante și cheltuieli nesăbuite pe care a dus-o.

Întâmpinat de un Lucifer stilat și impozant, cu alură de CEO de corporație (hmmm, oare de ce?), și-o istorisește cu farmec și candoare, iar nouă ni se deschide astfel o traiectorie savuroasă ca o prăjitură înțesată cu E-uri și calorii, adică irezistibilă.

Scenariul nu e realist și nici corect politic, dar binedispune.

Personajele nu sunt realiste și nici corecte politic, dar binedispun.

Interpretările nu sunt realiste și nici corecte politic, dar binedispun.

Cea mai mare parte a filmului este alocată dinamicii relației protagonistului cu soția sa, dar mai rămâne destul și pentru săgeți aruncate către o societate dominată de convenții, uneori stupide, duplicități, uneori rizibile, și diferențe de clasă adânc sculptate în firmamentul ei.

În acest context, figura personajului principal se distinge uneori ca unui rebel cu care ești tentat să simpatizezi, senzație ajutată și de bonomia suavă a lui Don Ameche (care a renăscut în atenția publicului decenii mai târziu, primind un Oscar pentru Cocoon).

Astfel îmbunați, putem gusta mai tihnit relația cu o consoartă timidă și mult prea înțelegătoare, jucată cu o surprinzătoare grație de Gene Tierney, care a avut mult mai multe de oferit cinematografiei decât enigmatică Laura, din pelicula cu același titlu.

Deși compus ca o piesă de teatru augmentată pe ici, pe colo cu tehnici filmice, Heaven Can Wait are un ritm lipsit de timpi morți, dar și suficient de lejer, încât să-ți dea ocazia să te delectezi cu schematicele și amuzantele partituri secundare ale lui lui Louis Calhern, Signe Hasso sau Charles Coburn, precum și cu încântătoarele decoruri și costume.

Nu-mi pot reprima fantezia că Ernst Lubitsch le-a ales având în minte picturi de Manet, Renoir sau Whistler. Armonia culorilor, indiferent de cât de aprinse sunt, e desăvârșită.

La vremea lui (e apărut în 1943), Heaven Can Wait a primit nominalizări la Oscar pentru cel mai bun film, cea mai bună regie și cea mai bună imagine.

Acum nu l-ar mai nominaliza nici Dracu’, de teamă că și-ar pierde biroul ală somptuos la presiunea opiniei publice.

Egipt via Hollywood

Când vine vorba de Egiptul antic, cinematografia este condamnată la exagerări și aproximări și fabulări.

Vezi cazul The Mummy, unul dintre filmele mele de suflet, despre care nu se poate spune că e realist, dar care te farmecă pentru cum exploatează imaginea pe care această unică și irepetabilă civilizație a proiectat-o în mentalul colectiv.

The Egyptian din 1954 este un exemplu și mai suculent al unei astfel de inevitabile pervertiri.

Povestea o urmează aceea a romanului eponim al lui Mika Waltari, în care un orfan ajunge felcer de frunte și se vede prins în vâltoarea revoluției religioase a lui Akhenaton, mai are și niscaiva tentative de reconstituire istorică și vizează un public american foarte evanghelic și foarte alb (negrii sunt sclavi în film).

Având de mulțumit atâtea repere contradictorii, nu e de mirare că pelicula a cam fost beștelită de critică și posteritate, deși regizorul, bunul profesionist Michael Curtiz, depune eforturi intense să organizeze în mod agreabil acest talmeș-balmeș.

Inițial, rolul lui Sinuhe fusese oferit lui Marlon Brando și nu pot să nu-mi imaginez ce ar fi ieșit din The Egyptian în felul acesta: probabil un fiasco de legendă, precum Mutiny on the Bounty.

Dar, până la urmă, protagonist a fost desemnat prea puțin cunoscutul Edmund Purdom, a cărui placiditate e hârtia de turnesol care scoate în evidență trăsăturile celorlalți actori.

În relație cu el se vede ingenuitatea lui Jean Simmons, virilitatea lui Victor Mature, afurisenia lui Gene Tierney (al cărei accent yankeu dă cu oiștea-n gardul templului din Luxor) și adorabila escrocherie a lui Peter Ustinov, căruia scenariul, care pe alții îi obligă la a rosti și stupizenii, îi oferă cele mai haioase replici.

De departe cea mai interesantă apariție este a Bellei Darvi în rolul curtezanei Nefer. Nu prin interpretarea propriu-zisă, care oscilează între acceptabilă și ridicolă (mai ales când babilonianca vorbește cu accent franțuzesc, horreur pour la patrie!, ar fi spus contemporanul De Gaulle), ci prin modul cum aceasta se joacă practic pe sine. E nevoie de un pic de documentare în privința vieții ei meteorice și triste (care ar merita o ecranizare), însă, în lumina unor detalii astfel cunoscute, personajul său dobândește un clar-obscur care se ridică peste sclipiciul general al producției.

Căci, da, Egipetul acesta hollywood-ian este strălucitor peste poate. Se vede documentarea temeinică în anumite privințe, dar și gustul pentru fast și divertisment, care, peste câțiva ani, plăsmuia inegalabila cursă de care din Ben-Hur.

Despicat în patru sau mai multe, The Egyptian nu este vreo piramidă a cinematografiei, ci mai degrabă mormântul unui curtean minor, în care găsim picturi pitorești și câteva indicii istorice relevante.

Dar, ca întreg, contribuie și sporește un simțământ pe care îl am de când am făcut ochi și minte:

Egiptul mă cheamă.

Iar eu îi voi da ascultare și îl voi vedea aievea în această viață.

Melancolie fara dulcegarie

ghost_muir1Exista oare vreun film care s-o induioseze pe ea, fara sa-l adoarma pe el?

Se pare ca da, si nu de ieri, de alaltaieri, ci hat din 1949, cand Joseph L. Manckiewicz a regizat The Ghost and Mrs. Muir.

O vaduva hotaraste sa se mute la cumnata si de la soacra (ambele acre rau) si isi alege o casa bantuita de stafia unui capitan de vas, care o sperie la inceput, dar alaturi de care gaseste intelegerea de care nu avusese parte niciodata. Chemarile carnii tulbura, insa, aceasta armonie care transcende starea de nefiinta, cand in scena isi face parte un foarte priceput mascul seducator.

Prima parte a filmului e dominata de o atmosfera usor lugubra, bine strunita regizoral, pentru ca apoi sa lase locul unor interactiuni amuzante, inteligente si induiosatoare. Superba emfaza a lui Rex Harrison e contrabalansata de gratia si vulnerabilitatea pe care le afiseaza Gene Tierney, iar George Sanders, in rolul pretendentului in carne si oase a reusit sa ma enerveze prin flerul sau de Casanova in aceeasi masura cum reusise mai demult si Javier Bardem in Vicky, Cristina, Barcelona.

Filmul e onest in demersul sau: date fiind conditiile in care se leaga idila dintre vaduva si capitan, simti imposibilitatea ca ei sa fie impreuna, simti cat de frumos ar fi ca prietenia profunda poata inflori in dragoste, simti o melancolie impecabil intretinuta pana la finalul care o va gasi pe ea in lacrimi si pe el pe ganduri.

ghost_muir2