Omul care a făcut-o pe Greta Garbo să râdă în Ninotchka mi-a smuls și mie câteva hohote și mi-a provocat zâmbete pe toată durata filmului Heaven Can Wait.

Imediat după terminarea vizionării, am verificat câteva detalii biografice ale regizorului Ernst Lubitsch, ca să mă încredințez asupra unor trăsături care îmi săriseră în ochi și minte.

Născut în Europa, la amurgul aristocrației aceleia trândave și superficiale, dar care este încă reper de eleganță și savoir vivre, educat într-un univers vizual cucerit de impresionism, regizorul transpune în această primă creație color a sa un anacronism delicios, care i-ar scandaliza pe progresiștii fără prea mult umor sau simț estetic din prezent.

Povestea este a unui fante ajuns la senectute, decedat și ajuns în anticamera Lumii de Jos, către care găsește că este natural să se îndrepte, dată fiind viața de îmbrobodiri, aventuri galante și cheltuieli nesăbuite pe care a dus-o.

Întâmpinat de un Lucifer stilat și impozant, cu alură de CEO de corporație (hmmm, oare de ce?), și-o istorisește cu farmec și candoare, iar nouă ni se deschide astfel o traiectorie savuroasă ca o prăjitură înțesată cu E-uri și calorii, adică irezistibilă.

Scenariul nu e realist și nici corect politic, dar binedispune.

Personajele nu sunt realiste și nici corecte politic, dar binedispun.

Interpretările nu sunt realiste și nici corecte politic, dar binedispun.

Cea mai mare parte a filmului este alocată dinamicii relației protagonistului cu soția sa, dar mai rămâne destul și pentru săgeți aruncate către o societate dominată de convenții, uneori stupide, duplicități, uneori rizibile, și diferențe de clasă adânc sculptate în firmamentul ei.

În acest context, figura personajului principal se distinge uneori ca unui rebel cu care ești tentat să simpatizezi, senzație ajutată și de bonomia suavă a lui Don Ameche (care a renăscut în atenția publicului decenii mai târziu, primind un Oscar pentru Cocoon).

Astfel îmbunați, putem gusta mai tihnit relația cu o consoartă timidă și mult prea înțelegătoare, jucată cu o surprinzătoare grație de Gene Tierney, care a avut mult mai multe de oferit cinematografiei decât enigmatică Laura, din pelicula cu același titlu.

Deși compus ca o piesă de teatru augmentată pe ici, pe colo cu tehnici filmice, Heaven Can Wait are un ritm lipsit de timpi morți, dar și suficient de lejer, încât să-ți dea ocazia să te delectezi cu schematicele și amuzantele partituri secundare ale lui lui Louis Calhern, Signe Hasso sau Charles Coburn, precum și cu încântătoarele decoruri și costume.

Nu-mi pot reprima fantezia că Ernst Lubitsch le-a ales având în minte picturi de Manet, Renoir sau Whistler. Armonia culorilor, indiferent de cât de aprinse sunt, e desăvârșită.

La vremea lui (e apărut în 1943), Heaven Can Wait a primit nominalizări la Oscar pentru cel mai bun film, cea mai bună regie și cea mai bună imagine.

Acum nu l-ar mai nominaliza nici Dracu’, de teamă că și-ar pierde biroul ală somptuos la presiunea opiniei publice.