Top 10 melodii de Oscar (varianta nominalizatelor)

A fost o mare plăcere, dar și provocare să aleg cele mai bune zece melodii câștigătoare de Oscar, iar aici puteți consulta rezultatul ei.

A fost o plăcere cel puțin la fel de mare, ca să nu mai zic de provocare, de a alege alte zece melodii, de data acesta dintre cele nominalizate la Oscar de-a lungul istoriei acestor premii.

A trebuit să fac tăieturi și mai dureroase decât la precedenta incursiune cinematografico-muzicală, însă viața e plină de alegeri, așa că iată-le pe ale mele:

Cheek to Cheek din filmul Top Hat (1935)

În prelunga documentare pentru acest articol, l-am întâlnit pe Fred Astaire de multe ori, însă niciodată nu a părut atât de simpatic, suav și inspirat ca în acest dans superb dedicat aceleia alături de care a cunoscut consacrarea – Ginger Rogers. Și când te gândești că raportul sumar al primei audiții pe care Astaire a efectuat-o la Hollywood conținea următoarele: Can’t act. Can’t sing. Slightly bald. Can dance a little. Istoria nu l-a consemnat pe evaluatorul lipsit de fler.

What’s New Pussycat? din filmul cu același titlu (1965)

Tom Jones are o voce pe care i-o recunosc dintr-o mie, tunătoare, dar blândă, care poate aborda cântece de mare încărcătură dramatică, precum Delilah, dar și acesta, haios și plin de apropopuri. Interesant de menționat că melodia apare în filmul de debut ca scenarist și actor al lui Woody Allen. De unde și obsesia pentru pisicuțe.

Ghostbusters din filmul cu același titlu (1984)

Anii ’80 au produs o sumedenie de cântece oscarizate și nominalizate memorabile, iar acesta al lui Ray Parker Jr. reușește să se remarce prin faptul că a contribuit decisiv la succesul filmului eponim. Iar repetiția refrenului, căreia nu i se poți sustrage, e ilustrativă pentru modul cum funcționează creierul nostru.

Pi’s Lullaby din Life of Pi (2012)

Când am auzit că romanul lui Yann Martel, una dintre cele mai revelatoare lecturi din viața mea, urmează să fie ecranizat, am crezut că e un pariu pierdut din start. Însă, sub bagheta extraordinară a lui Ang Lee, această poveste despre povești a dobândit dimensiuni nebănuite, sublim întruchipate de acest cântec, pur indian în sonoritate, dar universal prin emoțiile pe care le trezește: duioșie, nostalgie, împăcare.

The Woody Woodpecker Song din scurtmetrajul Wet Blanket Policy (1948)

Ciocănitoare Woody e un personaj binecunoscut, nu în ultimul rând grație râsului sardonic și irezistibil, care redă zgomotul pe care pasărea îl face când prestează activitatea pentru care este renumită. Ascultați numai cât de bine se potrivește ca refren al acestei melodii, care are și niște versuri de tot hazul.

Down Argentine Way din filmul cu același titlu (1940)

Un număr muzical-dansant bilingv, avându-i în prim-plan pe Betty Grable și Don Ameche, doi interpreți pe nedrept uitați acum, dar care au pus umărul la transformarea Hollywoodului din industrie audio-vizuală în fabrică de vise. Instalați-vă confortabil și lăsați melodia să vă transporte într-o lume sclipitoare, colorată și mai bună.

Dust din Under the Western Stars (1938)

Poate cea mai șocantă descoperire pe care am făcut-o în cadrul acestei vaste documentări. Cântecul compus și scris de Johnny Marvin nu vorbește despre dragoste, pisicuțe sau orice altceva veți găsi în această listă. Este povestea secetei numită îndeobște Dust Bowl, care pune în mișcare și tragica frescă a dislocării sociale din Fructele mâniei a lui Steinbeck. Pentru noi, doljenii, care asistăm neputincioși la deșertificarea județului, impactul melodiei e înzecit. Bucata corală este o versiune muzicală de Eli, Eli, lama sabahtani?. O întrebare pe care merită să ne-o punem noi înșine.

Eye of the Tiger din Rocky III (1982)

Nu ar trebui să surprindă pe nimeni că melodia asta se regăsește în acest top. De fapt, ar trebuie să ne mire că nu apare în precedenta listă, cea a câștigătoarele. Cu tot respectul pentru Up Where We Belong, o baladă blues frumoasă din An Officer and a Gentleman, e greu de egalat senzația de entuziasm și adrenalină pe care o simți ascultându-i pe cei de la Survivor împingându-te să duci cea mai dură luptă din toate – cea cu sine. Și când te gândești că Stallone voia alt cântec inițial pentru scena sa cheie.

(Everything I do) I Do It For You din Robin Hood: Prince of Thieves (1991)

Hai să recunoaștem, în afară de Alan Rickman, parodia inspirată lui Mel Brooks și cântecul ăsta al lui Bryan Adams, Robin Hood al lui Kevin Costner nu e cine știe ce. Versuri înălțătoare și o voce legendară, care îți dădeau curaj în liceu să o inviți la un dans lent pe aceea de care îți plăcea. Iar dacă își lăsa capul pe umărul tău, lucrurile puteau evolua neașteptat de bine.

The Bare Necessities din The Jungle Book (1967)

Puteți să puneți la îndoială clasamentul de până aici, dar nu cred că sunteți atât de negri la inimă să contestați locul I acestui cântec, pe care un sondaj l-a declarat cel mai fericit dintre toate de la Disney. Și numai gândiți-vă câte sunt. Da, printre simple necesități ale vieții este și muzica asta din filme, care ne umple sufletele și ne ține de-a pururi tineri.

Vodevil impresionist

Omul care a făcut-o pe Greta Garbo să râdă în Ninotchka mi-a smuls și mie câteva hohote și mi-a provocat zâmbete pe toată durata filmului Heaven Can Wait.

Imediat după terminarea vizionării, am verificat câteva detalii biografice ale regizorului Ernst Lubitsch, ca să mă încredințez asupra unor trăsături care îmi săriseră în ochi și minte.

Născut în Europa, la amurgul aristocrației aceleia trândave și superficiale, dar care este încă reper de eleganță și savoir vivre, educat într-un univers vizual cucerit de impresionism, regizorul transpune în această primă creație color a sa un anacronism delicios, care i-ar scandaliza pe progresiștii fără prea mult umor sau simț estetic din prezent.

Povestea este a unui fante ajuns la senectute, decedat și ajuns în anticamera Lumii de Jos, către care găsește că este natural să se îndrepte, dată fiind viața de îmbrobodiri, aventuri galante și cheltuieli nesăbuite pe care a dus-o.

Întâmpinat de un Lucifer stilat și impozant, cu alură de CEO de corporație (hmmm, oare de ce?), și-o istorisește cu farmec și candoare, iar nouă ni se deschide astfel o traiectorie savuroasă ca o prăjitură înțesată cu E-uri și calorii, adică irezistibilă.

Scenariul nu e realist și nici corect politic, dar binedispune.

Personajele nu sunt realiste și nici corecte politic, dar binedispun.

Interpretările nu sunt realiste și nici corecte politic, dar binedispun.

Cea mai mare parte a filmului este alocată dinamicii relației protagonistului cu soția sa, dar mai rămâne destul și pentru săgeți aruncate către o societate dominată de convenții, uneori stupide, duplicități, uneori rizibile, și diferențe de clasă adânc sculptate în firmamentul ei.

În acest context, figura personajului principal se distinge uneori ca unui rebel cu care ești tentat să simpatizezi, senzație ajutată și de bonomia suavă a lui Don Ameche (care a renăscut în atenția publicului decenii mai târziu, primind un Oscar pentru Cocoon).

Astfel îmbunați, putem gusta mai tihnit relația cu o consoartă timidă și mult prea înțelegătoare, jucată cu o surprinzătoare grație de Gene Tierney, care a avut mult mai multe de oferit cinematografiei decât enigmatică Laura, din pelicula cu același titlu.

Deși compus ca o piesă de teatru augmentată pe ici, pe colo cu tehnici filmice, Heaven Can Wait are un ritm lipsit de timpi morți, dar și suficient de lejer, încât să-ți dea ocazia să te delectezi cu schematicele și amuzantele partituri secundare ale lui lui Louis Calhern, Signe Hasso sau Charles Coburn, precum și cu încântătoarele decoruri și costume.

Nu-mi pot reprima fantezia că Ernst Lubitsch le-a ales având în minte picturi de Manet, Renoir sau Whistler. Armonia culorilor, indiferent de cât de aprinse sunt, e desăvârșită.

La vremea lui (e apărut în 1943), Heaven Can Wait a primit nominalizări la Oscar pentru cel mai bun film, cea mai bună regie și cea mai bună imagine.

Acum nu l-ar mai nominaliza nici Dracu’, de teamă că și-ar pierde biroul ală somptuos la presiunea opiniei publice.