Vodevil impresionist

Omul care a făcut-o pe Greta Garbo să râdă în Ninotchka mi-a smuls și mie câteva hohote și mi-a provocat zâmbete pe toată durata filmului Heaven Can Wait.

Imediat după terminarea vizionării, am verificat câteva detalii biografice ale regizorului Ernst Lubitsch, ca să mă încredințez asupra unor trăsături care îmi săriseră în ochi și minte.

Născut în Europa, la amurgul aristocrației aceleia trândave și superficiale, dar care este încă reper de eleganță și savoir vivre, educat într-un univers vizual cucerit de impresionism, regizorul transpune în această primă creație color a sa un anacronism delicios, care i-ar scandaliza pe progresiștii fără prea mult umor sau simț estetic din prezent.

Povestea este a unui fante ajuns la senectute, decedat și ajuns în anticamera Lumii de Jos, către care găsește că este natural să se îndrepte, dată fiind viața de îmbrobodiri, aventuri galante și cheltuieli nesăbuite pe care a dus-o.

Întâmpinat de un Lucifer stilat și impozant, cu alură de CEO de corporație (hmmm, oare de ce?), și-o istorisește cu farmec și candoare, iar nouă ni se deschide astfel o traiectorie savuroasă ca o prăjitură înțesată cu E-uri și calorii, adică irezistibilă.

Scenariul nu e realist și nici corect politic, dar binedispune.

Personajele nu sunt realiste și nici corecte politic, dar binedispun.

Interpretările nu sunt realiste și nici corecte politic, dar binedispun.

Cea mai mare parte a filmului este alocată dinamicii relației protagonistului cu soția sa, dar mai rămâne destul și pentru săgeți aruncate către o societate dominată de convenții, uneori stupide, duplicități, uneori rizibile, și diferențe de clasă adânc sculptate în firmamentul ei.

În acest context, figura personajului principal se distinge uneori ca unui rebel cu care ești tentat să simpatizezi, senzație ajutată și de bonomia suavă a lui Don Ameche (care a renăscut în atenția publicului decenii mai târziu, primind un Oscar pentru Cocoon).

Astfel îmbunați, putem gusta mai tihnit relația cu o consoartă timidă și mult prea înțelegătoare, jucată cu o surprinzătoare grație de Gene Tierney, care a avut mult mai multe de oferit cinematografiei decât enigmatică Laura, din pelicula cu același titlu.

Deși compus ca o piesă de teatru augmentată pe ici, pe colo cu tehnici filmice, Heaven Can Wait are un ritm lipsit de timpi morți, dar și suficient de lejer, încât să-ți dea ocazia să te delectezi cu schematicele și amuzantele partituri secundare ale lui lui Louis Calhern, Signe Hasso sau Charles Coburn, precum și cu încântătoarele decoruri și costume.

Nu-mi pot reprima fantezia că Ernst Lubitsch le-a ales având în minte picturi de Manet, Renoir sau Whistler. Armonia culorilor, indiferent de cât de aprinse sunt, e desăvârșită.

La vremea lui (e apărut în 1943), Heaven Can Wait a primit nominalizări la Oscar pentru cel mai bun film, cea mai bună regie și cea mai bună imagine.

Acum nu l-ar mai nominaliza nici Dracu’, de teamă că și-ar pierde biroul ală somptuos la presiunea opiniei publice.

Femeia decide

lady_eve1The Lady Eve e pura placere cinematografica. E un film prea mic pentru a i se spune capodopera, poate ca si bijuterie ar fi o exagerare, dar toate care il compun sunt de cea mai buna calitate.

Scenariul e simpatic, pare cunoscut pana la jumatate, cu mostenitorul bogat si naiv pe care pun ochii trei cartofori onerosi in timpul unei croaziere, pentru ca asul din maneca, respectiv ispita feminina, sa se indragosteasca de victima si sa dea planul peste cap. Are loc un moment de fractura, ca in multe alte comedii romantice, numai ca planul ei de a-l recastiga nu se bazeaza pe vreo fapta onorabila, ci e de-a dreptul malitios. Stiti bine ca n-o sa vi-l dezvalui, dar, in compensatie, va spun ca aluziile cu tenta de-aia sunt suprinzator de indraznete, pentru anul cand este facut filmul (1941).

Regizorul Preston Sturges isi mobilizeaza excelent actorii, compune gagurile vizuale (multe foarte fizice) cu umor si, in general, imprima peliculei un iz de usuratate, dar si de ironie la chiar adresa acestei caracteristici. Un film care se ia singur la misto, in mod foarte subtil, e o raritate.

lady_eve2

Si uite asa am ajuns si la interpretari, adevaratele delicatese din The Lady Eve. Henry Fonda, al carei rol din 12 Angry Men ii confera o aura de inalta tinuta morala, dovedeste aici un minunat repertoriu comic: e naiv, scortos, impiedicat chiar, dar are circumstante atenuante, pentru ca este cazut in limba dupa o Barbara Stanwyck superba din toate punctele de vedere. Eleganta, locvace, capabila sa disimuleze, dar si sa mangaie afectuos, femeia fatala din Double Indemnity este aici femeia totala, de care nu ai cum sa nu te indragostesti, daca ea si-a propus asta.

Pe langa alte cateva personaje secundare, al carora haz e uneori fortat, dar care ofera si momente de amuzament autentic, distributia il mai include si pe impunatorul Charles Coburn, in rolul tatalui ei, alunecos, profitor, dar irezistibil. Cei trei mari sunt protagonistii unei scene de poker in care nu stii ce e mai tare: umorul sau suspansul.

The Lady Eve – distractie vintage, garantata.

lady_eve3

Mai multi, mai bine

More_merrierExpresia de mai sus nu se aplica noului Parlament al Romaniei care a reusit performanta (ideea nu-mi apartine, am auzit-o la televizor) sa faca pana si Casa Poporului neincapatoare.

Ciudat sau nu, exact o situatie similara petrecuta in America din timpul celui De-al Doilea razboi Mondial a generat un film hollywoodian atipic: The More the Merrier (1943).

Atipic in anumite privinte, pentru ca, daca ii rezumi povestea, pare o screwball comedy standard. In Washington e criza de locuinte si trei personaje simpatice (o functionareasa, un ofiter si un pensionar, veteran din Primul Razboi Mondial) ajung printr-un haios concurs de imprejurari sa imparta acelasi apartament. Intre primii doi incolteste inevitabila idila, fertilizata si de batranel, care, mai din intamplare, mai intentionat, ii impinge unul spre altul, in conditiile in care ea e deja logodita cu un tip pedant, insipid, deloc potrivit. Asadar, nimic prea departe de ce facuse Hollywood-ul pana atunci si de ce urma sa mai tot faca.

Caracterul aparte al acestei pelicule e dat de modul cum e infatisata atractia barbat-femeie. In Casablanca, un film contemporan cu acesta de fata, amorul e de asemenea cheia, dar e platonic si idealizat. In The More the Merrier, chimia, feromonii, atractia carnala sunt infatisate mult mai clar, gratie unor interpretari foarte reusite ale lui John McCrea si Jean Arthur, carora li se scurg ochii unul dupa altul inca de la primele contacte vizuale. Partea simpatica e ca nu e nimic imoral in aceasta abordare, ba chiar contextul o face sa para naturala; e perioada de razboi, deci masculii sunt in numar mai mic si, potrivit mecanismului capitalist al cererii si ofertei, sunt la mare cautare.

Exista o scena unica prin senzualitatea ei, dar care se incadreaza in film ca unsa: cei doi sunt pe punctul sa finalizeze o plimbare sub clar de luna, se asaza pe niste trepte, ea ii tot da inainte cu vorbaria care ascunda placerea de a fi cu el; el incepe sa o atinga delicat, pe par, apoi pe obraz, apoi pe mana, apoi ii saruta un obraz, apoi merge un pic mai jos la incheietura gatului… Usor, fratilor, nu va descheiati la camasa, ca nu mai zic si nici nu mai urmeaza prea mult. Am mentionat aceasta scena, ca sa va exprima mirarea si incantarea mea cand am vazut ca intr-un film hollywoodian din anii ’40, cand Codul Hays era in plina vigoare, exista o imagine atat de sugestiva si indrazneata a cuceriri amoroase, incat volumul cu acelasi nume de la Nemira o include sigur, in caz contrar necesitand o reeditare urgenta.

More_merrier2

Cupidonul venerabil care se amesteca subtil in aceasta idila este de asemenea atipic. Corpolent, haios, dar si agasant pe alocuri, personajul lui Charles Coburn influenteaza desfasurarea actiunii intr-un mod foarte uman, nu ca vreun deux ex machina al erosului, ci doar cand i se iveste ocazia de a da un imbold sentimentelor reale, prilejuri in care da impresia ca, daca s-ar fi nascut in Romania, ar fi fost tipul de sforar care, din ’90 incoace, se tot alege in Parlament, ba pe listele unora, ba pe ale altora, ba la redistribuire.

The More the Merrier. Cei 500 si cati or mai fi de parlamentari romani sunt de acord cu asta, pun pariu.

More_merrier3

Daca as fi in locul acestor simpatici amorezi, m-as premia cu o vacanta in Cuba sau m-as aranja cu un sejur in Bahamas.