Patru ipostaze ale lui Napoleon în așteptarea unei a cincea

By Iulian in Filme 0 Comment

Ne pregătim pentru evenimentul cinematografic al sfârșitului de an, adică lansarea megaproducției Napoleon al lui Ridley Scott.

Până să îl urmăresc pe Joaquin Phoenix întruchipându-l pe acest imens și controversat general și om de stat, mi-a făcut o neasemuită plăcere să descopăr ce alte avataruri ale Micului Caporal au mai existat în istoria cinematografiei.

***

Napoleon – monumental film mut, datând din 1927, care îi relatează povestea (sau, mai bine zis, legenda) din copilărie până la debutul glorios al Campaniei din Italia, punctând pe parcurs și momente esențiale ale Revoluției Franceze, precum asasinarea lui Marat (evident, poza finală e leit tabloul lui David), căderea lui Danton și, ulterior, cea a lui Robespierre și a lui Saint-Just.

Figura lui Napoleon este exaltată ca una romantic-gigantescă, aproape mesianică. Secvența de început, a șederii la școala Brienne, este ilustrativă în acest sens, însă toate excesele regizorului Abel Gance în materie ideologică sunt scuzate de mizanscena extraordinară pe care o compune. Deși nu auzim, parcă simțim aievea fiorul electrizant la prima intonare a imnului La Marseillaise de către mulțimea pariziană, iar scena descătușării de după încheierea Terorii este de departe cea mai dinamică expresie plastică pe care am văzut-o vreodată în vreun film mut.

Tehnologia Polyvision, elaborată special pentru momentele grandioase de la final, are un efect copleșitor, deși nu gustăm decât crâmpeie ale ei, deoarece Napoleon al lui Abel Gance a supraviețuit în copii fragmentare, care au fost adunate cu pricepere, fără a putea, însă, transmite senzația unitară pe care a avut-o la origini.

În ton cu aerul cvasi-religios al destinului spre care pare hărăzit personajul său, Albert Dieudonné (ce nume adecvat!), îl joacă pe Napoleon ca fiind foarte bățos și sigur de el, chiar și în momentele de intense privațiuni sau în cele tandre alături de Josephine. Tocmai de aceea, mostrele de umanitate, sunt când se prostește pentru a le intra în grații copiilor seducătoarei văduve, sunt cu atât mai simpatice.

Pentru un film care își permite o sumedenie de libertăți și inexactități, acesta detaliu este de o surprinzătoare acuratețe: Napoleon i-a iubit pe Hortense și Eugene cum puțini tați vitregi au făcut-o de-a lungul și latul istoriei.

La premiera versiunii restaurate a filmului, cândva prin anii ’80, publicul (din SUA, nota bene!) s-a ridicat în picioare și a strigat:

Vive la France! Vive la Gance!

***

Conquest – dintre toate idilele extraconjugale ale lui Napoleon, cea cu Maria Walewska a stârnit cel mai mult fantezia posterității, aici regăsindu-se și acest film din 1937, regizat de Clarence Brown. Contesa poloneză e împinsă de compatrioți în brațele celui despre care sperau a fi eliberatorul și restauratorul patriei lor. După un început în care Împăratul se poartă cam din topor cu sfioasa doamnă (o imagine fugitivă trimite chiar către ipoteza emisă de Christopher Hibbert că ar fi existat chiar un viol), între cei doi se leagă o afecțiune sinceră, care rezistă în timp, chiar și când interesele de stat îl îndepărtează temporar de cea care i-a dăruit inima și chiar și un fiu.

Greta Garbo afișează din nou inegalabila-i abilitate de a trece discret de la răceală la duioșie (vezi și Regina Christina), dar starul filmului este fără doar și poate Charles Boyer, nominalizat la Oscar pentru acest rol. Din tot ce am citit despre Napoleon și felul său de a fi, cred că aici comportamentul său este redat cel mai aproape de cel din realitate – bruschețea și agitația, dublate uneori de farmec și politețe, când situația o cerea sau când o persoană ajungea să îi câștige încrederea.

Somptuoasă și stilată, pelicula nu strălucește de acuratețe istorică, dimpotrivă, și trenează masiv în a doua jumătate, dar rămâne un spectacol agreabil, grație farmecului celor doi protagoniști.

***

Désirée – un alt film care urmărește viața și cariera lui Napoleon prin prisma unei relații sentimentale, de data aceasta cu Désirée Clary, prima sa mare iubire, datând din perioada când viitorul împărat nu era decât un ofițer de carieră ambițios, dar fără mari posibilități financiare.

Idila a urmat un traseu aparte, deoarece, prin natura împrejurărilor cei doi au rămas aproape unul de celălalt – sora ei s-a căsătorit cu Joseph, fratele lui Napoleon, iar însăși Désirée a devenit soția unuia dintre mareșalii săi, Bernadotte, și, ulterior, chiar regină a Suediei.

Pornind de la premisa că iubirea ce dintâi nu se uită, nici dintr-o parte, nici din cealaltă, filmul regizat de Henry Koster punctează interesant ambivalența și evoluția raporturilor dintre cei doi, totul într-un cadru fastuos, cu costume așijderea.

La prima vedere, ideea de a-l vedea pe însuși Marlon Brando drept Napoleon pare încântătoare, până descoperi lehamitea cu care capriciosul actor tratează rolul. Sunt momente când pare că de-abia își descleiază limba pentru a-și rosti replicile. Se mântuiește parțial prin gestica, mai ales spre final, când, înfrânt, adoptă poziții pline de tristă maiestate.

De cealaltă parte, Jean Simmons manifestă aceleași grație și finețe în interpretare, care m-au făcut întotdeauna să o asemuiesc cu Audrey Hepburn. Prestații demne de menționat în această peliculă din 1954 au și Merle Oberon ca Josephine sau Michael Rennie ca Bernadotte.

***

Waterloo – Dino de Laurentiis și-a dorit enorm să transpună cinematografic această ultimă bătălie a lui Napoleon, iar pentru asta a apelat la talentul logistic al lui Serghei Bondarciuk, care cu câțiva ani înainte, zguduise mapamondul cu titanica ecranizare a capodoperei lui Tolstoi, Voina i mir.

Din nefericire, o ambiție lăudabilă a realizatorilor s-a transformat și în cea mai mare slăbiciune a filmului – scenariul se bazează exclusiv pe surse istorice, adică declarații și gesturi confirmate a fi venit din partea protagoniștilor reali ai încleștării.

Rezultatul este că producția, deși beneficiază de impresionante și precise desfășurări de forțe, nu are deloc aerul unui sfârșit tragic al unei epopei, ci al unei docudrame lipsite de viață.

Acesta este și motivul pentru care, deși cu greu se putea găsi un actor mai competent decât Rod Steiger pentru a-l înfățișa pe un Napoleon îmbătrânit, obosit și nervos, zbaterile colerice ale interpretului și monologurile sale interioare sunt cel mult patetice.

Poate și pentru că nu avea de purtat povara unei aureole atât de puternice, Wellington al lui Christopher Plummer e un pic mai interesant ca personaj.

Scurtă, dar memorabilă este și apariția lui Orson Welles, rotofei, așa cum îl știm din a doua parte a vieții, în rolul regelui Ludovic al XVIII-lea, care își ia tălpășița când francezii îl primesc din nou cu brațele deschise pe Napoleon, când acesta se întoarce de pe insula Elba.

Aseară ți-am luat cercei și-astăzi te văd fără ei

By Iulian in Filme 0 Comment

În ciuda ușurătății care pare vecină cu superficialitatea, Madame de… este un film de o captivantă complexitate.

Totul începe cu gestul doamnei nenumite (Danielle Darrieux) de a-și vinde niște cercei prețioși, probabil că să-și plătească datoriile acumulate prin cumpărarea altor bijuterii.

Negustorul este om cu tact și îi prezintă soțului, care îi răscumpără și îi pune din nou în circulație (iertată fie-mi discreția, dar o să vedeți voi ce și cum), iar traseul sinuos al acestor podoabe oglindește încurcăturile sentimentale pe care le pricinuiește sau la care este doar martor mut.

Doamna cu pricina și soțul său (Charles Boyer) se bucură de un aranjament marital aproape desăvârșit: au libertatea de a flirta și de a se angaja în interacțiuni nevinovat-amoroase, dar până la o limită.

A conduitei și a sentimentelor.

Ei bine, această limită se vede transgresată, când în scenă apare un distins diplomat italian (Vittorio De Sica), care nutrește și trezește simțăminte peste granițele moralicești ale epocii.

Da, știu la ce vă gândiți.

Film franțuzesc, triunghi amoros, drame sentimentale, cunoaștem.

Da, dar Madame de… apogeu acestui gen, livrează totul cu o grație desăvârșită, pe toate palierele.

Regia lui Max Ophuls, mare specialist al rafinamentului și scăderilor aristocrației, compune spații intime, dar și somptuoase, cu costume stilate, înnobilate și de superba imagine alb-negru.

Scenariul este ca un cocktail înțepător de umor, satiră și melodramă, iar post-gustul îți oferă senzația contradictorie de admirație față de eleganța relațiilor de pe vremuri, dar și de vagă repulsie față de superficialitatea și ipocrizia care domneau în eșaloanele superioare ale societății.

Mai presus de toate, este, însă, distincția organică a actorilor, care nu interpretează, ci sunt de-a dreptul aristocratici prin ținute.

Danielle Darrieux este grațioasă și neserioasă, asta până când pârdalnica de inimă îi joacă feste.

Charles Boyer este impunător, înțelegător, asta până când pare a scoate la suprafața acea latură pe care o exploatează atât de înfricoșător în Gaslight.

Vittorio De Sica este bonom în sentimentalismul său sincer, dar și vizibil fragil, când crede că a fost tras pe sfoară.

Excelent ca simplu divertisment, precum și ca fresca a unei epoci, Madame de… ne demonstrează că istoria și arta, deși au același obiect de studiu, acționează diferit.

Istoria judecă sau, în cel mai bun caz, uită micile pasiuni omenești.

Arta le înțelege și are grijă ca și generațiile viitoare să o facă.

Cu dragostea vine şi cetăţenia

By Iulian in Filme 0 Comment

Pe 1 iulie 2019, Olivia de Havilland împlineşte 103 ani.

Da, vă las un moment să contemplaţi gândul că o reprezentantă a Epocii de Aur a Hollywood-ului, o actriţă care a jucat în filme legendare, inclusiv în Gone with the Wind, este contemporană cu noi.

În onoarea acestei longevităţi şi a unei cariere care ne-a dăruit creaţii de neuitat, vă propun să ne aplecăm asupra unui rol important (pentru care are o nominalizare la Oscar), dar, probabil, mai puţin cunoscut.

Mai precis acela din Hold Back the Dawn, în care este o profesoară candidă şi politicoasă, sedusă undeva la graniţa Mexicului cu Statele Unite de către un oportunist galant (Charles Boyer), care urmăreşte astfel să obţină viza şi permisiunea mult dorită de a intra pe teritoriul ţării tuturor posibilităţilor.

Conform modelului narativo-emoţional care va face carieră în filmele romantice, cinismul lui iniţial e neputincios în faţa sincerei şi curatei ei afecţiuni, chiar dacă apariţia unei foste amante a lui Boyer, afurisită şi răzbunătoare (Paulette Goddard, partenera lui Charlie Chaplin din Modern Times sau The Great Dictator), duce la complicaţii în această urzeală amoroasă.

Regizat de Mitchell Leisen cu mare atenţie pentru decorurile care redau sugestiv zona de graniţă, Hold Back the Dawn îi are drept scenarişti pe Charles Bracket şi Billy Wilder, iar inteligenţa şi ironia legendare marcă înregistrată ale acestuia din urmă, la care se adaugă propria experienţă de imigrant, conferă filmului o valoare care depăşeste perioada în care a fost realizat.

Pe lângă idila centrală, se conturează drame diverse, ale dezrădăcinaţilor, dar şi ale celor care îşi păstrează cultura oriunde i-ar purta valurile vieţii. Acel orăşel mexican de graniţă devine un microcosmos al speranţelor şi aşteptării, uneori optimiste, alteori zadarnice, precum cele din Deşertul Tătarilor de Dino Buzatti.

Olivia de Havilland are (ce frumos este că pot să folosesc încă prezentul) o blândeţe naturală a figurii, pe care a ştiut să o exploateze şi să o direcţioneze, rezultând astfel roluri minunate, dar diverse, precum cel al Melaniei din Gone with the Wind, al lui Catherine din The Heiress sau al verişoarei Rachel din My Cousin Rachel.

Aici, această bândeţe are forme imaculate, încât diversiunile altminteri amuzante ale peţitorului interesat ni se par aproape infame.

Cu voia marii doamne a cinematografiei, mă voi abate puţin de la elogiul pe care i-l aduc şi voi dezvolta o supoziţie referitoare la personajul lui Charles Boyer.

În film, acesta se numeşte Georges Iscovescu, este din Bucureşti şi aflăm că şi-ar fi câştigat existenţa la un moment dat ca gigolo.

Fără a mă fi documentat în prealabil, mă încumet să spun că este inspirat din povestea similară a lui Jean Negulescu (până şi numele au rezonanţe similare), românul născut în Craiova şi ajuns regizor respectat la Hollywood, care, în anii de tinereţe de pe Riviera franceză, făcea pe dansatorul de companie (dacă nu şi mai mult) şi care s-a căsătorit cu o americancă, de care a divorţat destul de repede după ce a ajuns în SUA.

Dacă ştiţi sau aflaţi ceva care să confirme sau infirme această ipoteză, vă rog să îmi împărtăşiţi şi mie.

Până atunci, să ne îndreptăm încă o dată atenţia asupra acestei grandioase actriţe care este Olivia de Havilland şi să ne bucurăm că, acum vreo optzeci de ani, lumea filmului îşi deschidea porţile în faţa talentului ei.

Vă repet, ca să simţiţi uimirea o dată cu mine:

Pe 1 iulie 2019, Olivia de Havilland împlineşte 103 ani!

Fetelor, aveti grija pe cine luati!

By Iulian in Filme 0 Comment

gaslight1Dintr-un film clasic precum Gaslight se pot extrage invataminte clare: cand o fata se repede sa se marite, are sanse sa dea peste un sot nu rau, ci infernal de rau, care ii va submina metodic increderea in propria sanatate mintala.

Asta e ce pateste sarmana Ingrid Bergman din partea lui Charles Boyer in excelentul thriller psihologic regizat de George Cukor. Nu e mare mister in privinta a cine si ce urmareste, insa atmosfera compusa din prestatii actoricesti magnifice, jocuri de lumini nelinistitoare si situatii tensionate se apropie de o nivel al insuportabilitatii pure. Cand incepe sa se solutioneze, insa, filmul devine cam naiv, iar deznodamantul nu e si nici n-are cum sa atinga inaltimea punctului culminant.

Cei doi protagonisti si relatia dintre ei constituie nestemata acestei bijuterii cinematografice inegale. Ingrid Bergman parcurge credibil traseul de la tanara proaspat casatorita, muncita de niste amintiri neplacute, dar dornica de fericire, la sotia care e claustrata pentru greseli pe care nu le stie, care incepe ea insasi sa se lase prada indoielii, dar care pastreaza o farama de speranta ca nu a cazut definitiv in abisul nebuniei.

Toata transformarea ei capata justificare datorita prezentei tiranice a lui Charles Boyer. Daca ar fi sa aleg un singur element prin care rafinatul actor francez isi compune personajul, cred ca as alege jocul ochilor. Chiar daca nu isi abuzeaza sotia decat psihic, privirea pe care sotul o afiseaza in preajma consoartei te face sa te temi ca, dintr-un moment sau altul, o va plesni si rani cu salbaticie. Si vocea, mieroasa in anumite moment, plina de furie retinuta mimata, contribuie semnificativ la creionarea unui antagonist memorabil.

gaslight3

Restul distributiei graviteaza inspirat in jurul celor doi:  o  foarte tinerica Angela Lansbury (eleganta detectiva de mai tarziu) intr-un reusit rol de camerista tupeista si cam toapa sau Dame May Whitty, savuroasa ca si in Mrs. Miniver, numai ca acum e in ipostaza pensionarei care stie tot ce misca in cartier; singura veriga mai slabuta este Joseph Cotten, o prezenta agreabila oricand, dar pe care nu il ajuta accentul american in rol de comisar de la Scotland Yard.

Pasionate sau nu de filme vechi, fetelor, cred ca ar trebui sa vedeti Gaslight, ca sa invatati sa aveti grija pe cine luati.

gaslight2