Este ziua de Paște, așa că îmi urmez tradiția de mă apleca asupra încă unui film care are legătură cu semnificația acestei sărbători.

Este vorba despre Salome, care, după cum îl arată și titlul, are în centru acel episod pe care nu mă sfiesc să-l numesc enigmatic în care fiica vitregă eponină a regelui Irod Antipa îi dansează acestuia atât de ademenitor, încât acesta îi oferă orice își dorește.

Iar ea, incitată de mama sa, Irodiada, cere capul lui Ioan Botezătorul pe o tipsie.

Deși Salomeea nu apare numită în Biblie, tradiția a identificat pe acea tânără cu acest nume, iar figura sa a rămas asociată cu relele care survin din utilizarea farmecelor femeiești asupra vulnerabilității masculine.

În pelicula din 1953, realizatorii se joacă un pic cu modul cum o receptăm îndeobște pe această dansatoarea funestă.

Salomeea de aici a fost trimisă de mama ei de mică la Roma, ca să scape de dereglat de concupiscentul ei tată vitreg.

Acolo s-a transformat într-o tipă râzgâiată, iar când e pe cale să încheie o casătorie nepermisă cu un roman de rang înalt, împăratul Tiberius (eronat prezentat ca urmaș al lui Iulius Caesar, de parcă Augustus nici n-ar fi existat) o trimite, pe românește spus, la mă-sa acasă.

Pe drum se apropie de un chipeș ofițer, care nu e străin de învățămintele unui profet pe nume Iisus, iar acasă se vede prinsă în intrigile mamei și avansurile regelui, toate pe fondul tulburărilor sociale produse de predicile aprinse ale lui Ioan Botezătorul.

Evident, totul trebuie să ducă spre deznodământul pe care îl știm, de aici și slăbiciunea scenariului, care se reflectă și asupra unor interpretări.

Ca Salomeea, Rita Hayworth e decorativă, fiind practic un fotomodel pentru superbele rochii pe care le tot schimbă pe parcursul filmului, iar încercările de a-i muta peronalitatea către evlavie sunt simpliste.

Momentul ei de grație vine la secvența dansului, în care ne aduce aminte că și-a început cariera în acest domeniu.

Poate că unduirile ei nu suscită aceeași atracție luciferică precum omoloaga Isabel Mendes din Jesus of Nazareth al lui Zeffirelli, dar efortul artistic și atletic are coerență și e captivant în sine.

Altminteri, excelenții Charles Laughton și Judith Anderson (de neuitat ca doamna Danvers în Rebecca) par exagerați de teatrali, deși calitățile lor îi salvează in extremis de ridicol, iar Stewart Granger dă impresia că i-ar fi trebuit mai mult timp să proiecteze acele înalte calități morale necesare partiturii.

Regizat cu competență de William Dieterle (The Story of Louis Pasteur, The Life of Emile Zola), Salome e produsul aceleiași perioade hollywoodiene care ne-a oferit fastuoasele Ben-Hur sau The Robe, însă nu se poate măsura cu acestea.

Ca și personajul eponim, e doar o notă de subsol în istoria cinematografiei.

Dar și din notele de subsol putem afla câte ceva, nu?