Nevinovăție în minunăție

Aflându-mă în biserica Sfântul Gheorghe-Nou de pe strada Păltiniș din Craiova în timpul unei ceremonii de botez, mi-am lăsat privirea să exploreze pereții pictați ai edificiului.

Foarte rapid, am simțit că am în față o abordare estetică aparte.

Dintre toate imaginile, aceasta a Cinei celei de Taină de pe iconostas mi-a atras cel mai mult atenția.

O scenă biblică de o mare încărcatură simbolică și emoțională, pe care am văzut-o redată în diverse feluri, de la cea de o deosebită eleganță a lui Ghirlandaio din San Marco din Florența la o naivă, dar sugestivă versiune ortodoxă pictată pe sticlă, care mi-a ieșit în cale în timp ce vizitam Muzeul Colecțiilor de Artă din București.

Și, în toate cele pe care le-am contemplat și în care autorul a ales să îl includă*, Iuda ieșea în evidență în vreun fel.

Mijloacele de a-i marca prezența variază. E urât, n-are aureolă sau o are neagră.

Să luăm, de pildă, cea mai cunoscută expresie a Cinei celei de Taină, cea a lui Leonardo da Vinci.

Iuda este înfățișat vizibil mai negricios decât ceilalți și ca stângaci (vezi etimologia cuvântului „sinistru”), două caracteristici negative. Pentru acele vremuri, bineînțeles, nu săriți cu corectitudinea politică.

În mica imagine din biserica Sfântul Gheorghe-Nou, însă, n-a fost chip să-l identific pe cel al cărui nume a devenit sinonim cu trădarea.

Toate halourile sunt la fel.

L-am întrebat pe preotul din biserică despre asta, iar dumnealui a opinat că, până să comită infamul gest, Iuda era la fel ca ceilalți.

Cum s-ar spune în limbaj juridic modern, artistul i-a acordat lui Iuda prezumția de nevinovăție.

Iar modernitatea ideatică a imaginii de pe catapeteasmă nu s-a oprit aici.

În versiunile clasice ale Cinei celei de Taină, figura lui Iisus se distinge pregnant. Fie este reprezentat mai înalt, fie îmbrăcat diferit, fie este aureolat într-un mod special.

Chiar și Leonardo da Vinci, cu toată subtilitatea sa, procedează la a-l scoate în evidență. Chipul de acolo este de o seninătate care nu mai aparține acestei lumi, în contrast cu reacțiile contrariate sau defensive sau sentențioase ale apostolilor.

În această mică pictură bisericească, putem intui că Iisus este în centrul ei, ajutați și de o vagă nuanță de roșu a veșmintelor Sale.

Dar chipurile nu se disting, aureolele au aceeași strălucire și dimensiune, așa că Iisus nu mai este separat decisiv de discipolii săi, ci apare cel mult ca un primus inter pares.

O democratizare iconografică remarcabil de îndrăzneață, nu-i așa?

Până acum, am subliniat diferențele dintre această imagine și capodopera din Santa Maria delle Grazie din Milano.

Însă există două aspecte care le apropie.

Unul este impecabila construcție a perspectivei.

Celălalt este dinamica personajelor.

Și într-o pictură, și în cealaltă, este viață.

Cine să fie acest artist care a umanizat adtfel episodul biblic din Sfântul Gheorghe-Nou?

Cu ajutorul lui Dan Neamu, el însuși pictor și autor al uneia dintre amplele restaurări ale bisericii, am aflat că nu este altul decât Eustațiu Stoenescu.

Da, faimosul portretist originar din Craiova a primit la începutul secolului XX sarcina de a reface pictura, exterioară și interioară, a lăcașului religios.

Potrivit lui Dan Neamu, pentru asta, Eustațiu Stoenescu a petrecut câteva luni la Vatican, studiind și formându-și concepția artistică pe care o va aplica ulterior în timpul lucrării.

De aici a rezultat, probabil, tendința de a se abate de la canoanele picturale mai rigide ale picturii de inspirație bizantină și de a privilegia frumusețea și ineditul.

Se pare că asta i-a nemulțumit întrucâtva pe mai-marii instituțiilor religioase de care aparține biserica Sfântul Gheorghe-Nou.

Dar, așa cum știm, o opera de artă dă cel mai important test al său sustrăgându-se chingilor ideologice și reușind să glăsuiască oricând și oricui e dispus să se aplece asupră-i sine ira et studio.

Iată că acest examen al artei nepieritoare e dat cu succes și de o biserică din Craiova pe care merită să o (re)descopere cât mai mulți locuitori, dar și vizitatori ai urbei.

*Cina cea de Taină are două mesaje, unul dintre ele referindu-se la taina comuniunii (prezența lui Iuda nefiind indispensabilă) sau la momentul când Iisus anunță ca unul dintre cei prezenți Îl va vinde (prezența lui Iuda fiind astfel indispensabilă).

În cazul picturii lui Eustațiu Stoenescu, ca și în a celei lui Leonardo da Vinci, este vorba de acest din urma moment, deoarece numărul personajelor este de treisprezece.

Se trezi si Iulica

Da Vinci CodePun ramasag pe o cota de 1 la 3 ca asta va fi reactia a trei sferturi dintre voi cand va voi spune ca intentionez sa scriu despre The Da Vinci Code – filmul.

Si unde mai pui ca nici macar n-am citit romanul pe care se bazeaza, asadar decizia-mi va fi si mai inexplicabila in lipsa tandemului carte-film. De fapt, si de ecranizare m-am ferit la vremea ei. Cand vedeam valuri, valuri de oameni care merg la cinematograf din an in 9 mai (ca sa nu ma iau de sarbatoarea de curand trecuta) cum se imbulzesc in cazul acestei pelicule, am spus un mare pas.

Asta pana intr-o seara ploioasa cand am prins The Da Vinci Code pe un canal de televiziune. Condescendenta care a insotit primele scene s-a transformat in interes, care a ramas constant pana la finaluri – sunt mai multe succesive, pentru toate gusturile sau pentru a premia diverse grade de rabdare ale privitorilor – 1. rabdarea care se epuizeaza cand inca e intuneric in sala; 2. rabdarea de tipul „ia hai sa mai stam, ca poate prindem ceva la generic”; 3. rabdarea maladiva de tipul „am dat bani, vreau sa mi-i scot pana la ultima centima”.

Treaba cu finalurile e singurul mare minus al unui thriller antrenant, care exploateaza (Nota bene! nu exploreaza) chestiuni istorice in mod inteligent, dar sablonard. Controversa religioasa nu ma intereseaza catusi de putin, daca as lua-o in serios, ar insemna sa inghit tot ce mi-a servit cinematografia pana acum, iar eu am stomacul sensibil.

Personajele sunt mediocre spre bune: Audrey Tautou este un obiect decorativ insufletit; Jean Reno este durul francofon de serviciu; Tom Hanks nu e Robert Downey Jr si, de aceea, e mai credibil in rolul de detectiv care se bazeaza pe cultura generala, nu pe bicepsi, tricepsi si fesieri; Paul Bettany da niscaiva fiori in calitate de instrument fanatic; Ian McKellen fura fara discernamant scenele tuturor celor cu care intra in contact. Nu intamplator, bucata de film care contine marea dezvaluire a Cinei cea de Taina e de efect nu pentru ipoteza in sine, ci pentru pasiunea de care actorul englez se lasa furat pe masura ce isi deruleaza expozeul.

Da Vinci Code2

Tema muzicala a lui Hans Zimmer e reusita oricum am intoarce-o si face din finalul de nivel 3 (cel pentru chitrosi – vezi mai sus) un moment inaltator, chiar si dupa desumflarile pricinuite de finalurile anterioare.

Pe langa experienta cinematografica placuta, The Da Vinci Code imi staruie in minte pentru ca mi-a oferit o interesanta lectie de viata: pe cel ce se elibereaza de prejudecati il asteapta delicii nebanuite.

Da Vinci Code3