Pe 17 iulie are loc evenimentul cinematografic al anului 2026, adică lansarea filmului The Odyssey a lui Sir Christopher Nolan.

Deja controversele despre unele decizii artistice ale sale curg gârlă, dar eu, unul, nu o să plec urechea la ele și o să mă las doar furat de fiorul așteptării.

Ca să îl fac suportabil, m-am gândit să revizitez o ecranizare remarcabilă a aceleiași povești – Ulisse din 1954.

Titlul este original, iar dacă vi se pare un pic diferit de ortografia numeului personajului în engleză, este pentru că vorbim de o producție în principal italiană, realizată de compania De Ponti – Laurentis, dar care a avut drept capete de afiș două nume mari hollywoodiene.

Originea italiană se reflectă și de unele alegeri lingvistice ale numelor, precum Ulise în loc de odiseu sau Neptun în loc de Jupiter, deși Atena și Zeus rămân denumiți elen.

Primul lucru pe care îl observi la pelicula regizată de Mario Camerini este atenția pentru detalii, în ceea ce privește vestimentațiile și chiar coafurile.

Evident, e o doză mare de creativitate implicată aici, dar recunoști în film fără dubiu acele veșminte și tonsuri și bărbi de pe cele mai importante surse vizuale de care dispunem pe acest subiect – vasele antice grecești.

Un exemplu discret, dar elocvent: când Nausicaa se pregătește de nuntă, are un costum leit cu al zeităților feminine descoperite pe insula Creta, incluzînd aici și boneta.

Fiind vorba de o epopee întreagă, menită a fi povestită în sub două ore, unele secvențe din Ulisse sunt accelerate, iar altele omise cu totul.

Rezultatul păstrează însă linia narativă binecunoscută și oferă câteva secvențe memorabile:

Alaiul Nausicăi, care îl găsește pe Ulise pe plaja din Corcyra.

Pankrationul de acolo în care Ulise își vădește bărbăția.

Scena când sirenele îi ademenesc pe marinarii lui Ulise, cu acesta din urmă legat de catarg.

Inevitabila confruntare cu Polifem, deși lipsește cel mai deștept element al ei.

Răfuiala cu pețitorii, în care nu se face rabat de la brutalitatea din text.

În rolul principal, Kirk Douglas aduce deja legendara-i vitalitate și virilitate, prefațându-și astfel mai celebra partitură din Spartacus.

Anthony Quinn e ademenitor și amenințător, așa cum știa să fie, drept Antinou, cel mai afurisit pețitor (sunt curios cum o să abordeze Robert Pattinson figura acestuia în versiunea lui Nolan).

Poate cea mai interesantă interpretare este a Silvaniei Mangano, care le joacă atât pe Penelopa, cât și pe Circe.

În prima ipostază, trebuie să fie cât mai demnă și îi iese.

În a doua, cât mai ademenitoare și îi iese.

Actrița italiană a trăit întotdeauna în umbra mai sexoaselor (și, probabil, mai talentatelor) Sophia Loren sau Claudia Cardinale, însă avea o expresivitate reținută care merită redescoperită.

Așa cum merită acest film în întregul lui, căci a ținut în viață una dintre poveștile nemuritoare ale omenirii.