Bă, io nici nu mă uit!

Eram în sala de cinema și, la o scenă din Nope al lui Jordan Peele, tensionată de te lua cu rece și cald în același timp, un puștan din spatele nostru a exclamat:

– Bă, io nici nu mă uit!

Vorbe emblematice pentru ce înseamnă acest nou film al unui cineast care are tupeu, are meșteșug și are și teme din lumea înconjurătoare, pe alese.

Ca unul care a văzut și Get Out, și Us, eram pregătit pentru modul cum Peele se poziționează fix în centrul de greutate al unui triunghi echilateral format din oroare, umor și tâlc.

De fapt, provocarea cea mai măgulitoare pe care regizorul-scenarist o adresează spectatorului, pe a cărui inteligență contează, este să extragă parabola din noianul de secvențe amuzante sau înspăimântătoare (uneori îngemănate), pe care le compune cu o precizie detestabilă. Jordan Peele cunoaște detaliul că organul acela pe care îl avem în craniu funcționează cu previziuni, pe care le spulberă când ți-e lumea mai dragă. Ba, culmea siguranței de sine, o face și când crezi că ești în gardă.

Nu știu dacă Hitchcock sau Clouzot sau Craven sunt în iad sau în rai, argumente ar fi pentru ambele. Dar, de oriunde or fi, se uită la Jordan Peele și, apoi, unul la altul cu un surâs aprobator.

Așa, puștiule, așa!

Nu vreau să vă spun foarte multe despre Nope.

Nu pentru că n-aș știu cum s-o fac sau n-aș avea ce, ci pentru că este o axiomă a peliculelor de suspans de la care nu mă abat. E destul să știți că se petrece într-o fermă dintr-un ținut arid, unde evenimente sinistre și fenomene meteorologice și mai dihai le pun vitejia și inventivitatea și nervii la încercare unor trei personaje.

Unul este adorabilul Angel (Brandon Perrea), alta e volubila Em (Keke Palmer), iar ultimul, dar în fapt, cel dintâi este OJ (Daniel Kaluuya).

Despre el am mai multe de spus, pentru că, deși, taciturn fiind, pare pierdut deseori în fața limbuției partenerilor de ecran, are o superbă interpretare centrată pe acei ochi mari, folosiți cumva altfel decât în Get Out.

Aici sunt ochii care văd, dincolo de ecrane și de spectacol.

Sunt ochii care se uită să înțeleagă.

Sunt ochii care se uită la oameni, când altcineva nu o mai face.

Sunt ochii pe care ai avem cu toții, dar pe care începem să nu îi mai folosim.

Este posibil, ba chiar foarte probabil să plecați de la Nope cu un amestec de scârbă și nedumerire.

Așa că vă dau o cheie, o replică fugitivă din film:

In the cloud.

Civilizaţie, trăi-ţi-ar spectacolul!

De ceva timp am o nemulţumire latentă faţă de linia adoptată de cei de la Teatrul Naţional „Marin Sorescu” din Craiova.

Consider că s-au îndepărtat prea mult de clasici şi s-au avântat cu lăcomie în marea de creaţii contemporane, care nu sunt străine de pesimism, traume şi alte defecţiuni ale naturii umane.

Un eşec răsunător în ceea ce mă priveşte a fost Bang, o piesă altminteri de efect, dar sufocată de stridenţe a fost Casa cu suricate, iar White Room, deşi ireproşabilă ca realizare şi abordând un subiect care, într-adevăr, este marca prezentului şi merită să ne preocupe, a păcătuit printr-o lentoare imposibil de mântuit.

Însă, toate excesele care au dat greş în cele de mai sus îşi găsesc dozajul impecabil în Operaţiunea Marte, scrisă de Alexa Băcanu şi pusă în scenă de Dragoş Alexandru Muşoiu.

Preconizata colonizare a Planetei Roşii şi apelul către selectarea celor care vor compune echipajul ia formatul unui spectacol de televiziune cu format gen Românii au talent sau Lanţul slăbiciunilor (pentru cei suficient de în etate să îşi aducă aminte).

Această familiaritate implicită a privitorului cu modul în care operează piesa îi favorizează acestuia acceptarea unui volum mare de divagaţii filosofice şi psihologice, care le dau şansa fiecăruia dintre actorii care îi interpretează pe participanţi să etaleze un superb de variat repertoriu de trăiri şi grimase. Nu cred că mai au nevoie, dar, dacă vor să aibă o mostră peremptorie în portofoliu, pot să-şi păstreze acele câteva minute în care sunt protagoniştii piesei şi ai atenţei noastre.

Aceşti actori (Adrian Andone, Ştefan Cepoi, Ramona Drăgulescu, Iulia Lazăr, Ioana Manciu, Alina Mangra, Dragoş Măceşanu, Claudiu Mihail, Raluca Păun, Tamara Popescu, Vlad Udrescu, Cătălin Vieru şi Monica Ardeleanu) nu au roluri în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă partituri, însă avem şi un personaj veritabil în Operaţiunea Marte.

Unul grotesc, caricatural şi jucat cu o aplecare senzaţională de Iulia Colan, moderatoarea concursului.

Actriţa bifează toate manierismele de voce sau postură ale ipostazei, într-un mod care m-a trecut printr-o serie de asocieri mentale, de la Iuliana Tudor la Chris Tucker în The Fifth Element. Pentru această din urmă comparaţie, m-au ajutat şi aiuristicele, dar inspiratele ei costume (sper ca UNITER-ul să nu le ignore, ca şi pe aceea care le poartă), de care Jean Paul Gaultier însuşi ar fi mulţumit spre mândru.

Dincolo de amuzament, prezenţa ei scenică saltă Operaţiunea Marte de la condiţia de satiră a contemporaneităţii la cea de piesă de teatru autentică.

Ca spectator, încă aştept să mi se mai arate şi câte o Antigona sau Peer Gynt, dar, dacă Teatrul din Craiova se va încăpăţâna să se concentreze pe alde autorii prezentului, măcar să o facă precum în Operaţiunea Marte.

Imaginile sunt surprinse de acest minunat cronicar vizual care este Albert Dobrin.