Ce spuneam despre The Singers se aplică și aici.
Cu toate controversele lor, Oscarurile sunt un prilej de a descoperi creații remarcabile, care, în zgomotul infernal al Internetului care varsă conținut perpetuu, ți-ar putea scăpa, întru pierderea ta.
E cazul acelor producții din secțiunile de scurtmetraje, de ficțiune sau documentare, cu precădere, iar The Girl Who Cried Pearls vine să sprijine cele spuse mai sus.
Un bunic îi povestește nepoatei cum, tânăr și sărac fiind, s-a îndrăgostit de o fată din vecinătate, care, prigonită de mamă vitregă, plângea des noapte, iar lacrimile se prefăceau în perle.
De aici, în doar un sfert de oră, se desfășoară o foarte ilustrativă fabulă despre paradoxul tristeții care aduce bani și al fericirii care nu o face, dar și despre puterea poveștii care dă valoare oricărui lucru, indiferent cât prețuiește în realitate.
Echipa de producție condusă de Chris Lawis și Maciek Szczerbowski scoate maximul de efect artistic din tehnologia stop motion (stop cadru), coloana sonoră contribuie decisiv la tristețea și nostalgia care învăluie scurtmetrajul, iar vocea narativă a lui Colm Feore e desăvârșită.
The Girl Who Cried Pearls merită văzut fără pauze, fără priviri aruncate spre telefon, fără notificări de noi mesaje.
Până la urmă, e despre sufletul nostru.
