La ce experimente genetice se fac in zilele noastre, nu e de mirare ca si filmele au ajuns sa le suporte.

Intr-o vreme, horror-urile stateau pe un raft anume in magazinele de inchirieri, iar filmele despre inadaptati care reusesc intr-un fel sau altul sa isi depaseasca impreuna complexele erau hat departe, in coltul celalalt.

Zombieland este un trist exemplu de experiment genetic cinematografic nereusit. Intr-o lume lovita de un virus care ii transforma pe oameni in canibali, patru persoane: un pusti sociopat si care si-a trasat o serie de reguli de supravietuire, un fel de taranoi texan (Woody Harrelson), destul de priceput in a vana pe cei afectati de morbul respectiv si doua surori cam escroace, dintre care una e o bunaciune, de genul care umbla pe motocicleta si i se vede tatuajul din zona lombara, se aliaza ca sa reziste unei calatorii prin America.

Filmul are un moment cand, dupa ce se constituie aceasta trupa, ai impresia ca va urma o serie trepidanta de actiune si umor, numai ca realizatorii au avut alte planuri. Sablonul „nerd-ul care o cucereste pe frumoasa inaccesibila” si umorul sec li s-au parut mai inspirate, plus niste briz brizuri de intertextualitate – eroii nostri ajung acasa la un actor foarte cunoscut care isi joaca propriul rol.

Daca va tot intrebati de ce scriu asa poticnit si lipsit de viata, este pentru ca, tastand, rememorez starea care m-a cuprins treptat cat am vazut filmul. Am simtit cum ma paraseste toata bruma de interes pe care mi-o starnise ideea originala de a combina o comedie si un horror si se instaureaza o acuta senzatie de pierdere de vreme. Horror-ul nu e cine stie ce, comedia da gres de cele mai multe ori, iar cele doua elemente s-au respins reciproc, ca intr-o reactie chimica nereusita.

Poate ca mai bine sa nu intervenim in cursul firesc al naturii si sa lasam diversele tipuri de filme sa isi implineasca destinele separate pentru care au fost create.