Chiar și în comparație cu tonul general spectacolelor pe care le propun, cel mai recent al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova a fost unul colorat.

Însă, dacă socotim și marasmul cultural al anului de grație 2020, o să înțelegeți de ce îl numesc exuberant de-a dreptul.

De fapt, de la un cap la altul, acest concert mi s-a asociat mental cu impresionismul pictural, fiecare bucată în felu-i propriu.

La început a fost minunata Serenada pentru orchestră de coarde, op. 20 a lui Edward Elgar, pe care am alăturat-o acelor peisaje nocturne nostalgice și difuze ale lui James McNeill Whistler. Nu puteam trece din 2020 direct în fericire pură, nu?

Acum am remarcat pentru prima dată că dirijorul Bogdan Vodă se ridică la înălțimea numelui său de domnitor. A condus cu o mână fermă, aproape exigentă, însă autoritatea i-a fost dreaptă, deoarece, la final, nu s-a sfiit să străbată orchestra de la un cap la altul, pentru a-i elogia pe acei muzicieni care s-au depășit pe sine.

A urmat Concertul nr. 4 în Mi b major pentru corn și orchestră, K. 495; și dacă n-aș fi știut că e de Mozart, tot mi-aș fi dat seama încă de la primele acorduri. E ceva jucăuș, poznaș în stilul său, dovedind că lui Amadeus al lui Milos Forman i se pot reproșa multe, dar nu și că nu i-ar fi surprins spiritul acestui meteor genial pe cerul muzicii universale.

Tot cu acest prilej, am avut parte de o premieră.

Mărturisesc, dintre instrumentele unei orchestre simfonice, cornul mi-a părut întotdeauna ca unul de sprijin, ca un actor menit să joace de-a pururi roluri secundare sau episodice.

Am greșit, pre legea mea!

Solistul Petrea Gîscă mi-a spulberat această prejudecată, atât prin modul impecabil în care i-a manevrat sonoritatea (și nu doar prin suflu, așa cum mi-a explicat ulterior), ci și prin bunăvoința de a mi-l arăta îndeaproape.

Fascinant de complexitatea acestei superb rezultat al progresului în tehnică muzicală, m-am pomenit transportat în universul steampunk sau în creațiile lui Hayao Miyazaki, care plăsmuiește mașinării pitorești în același stil.

Nu vă voi lipsi, bineînțeles, de paralela impresionistă.

Aerul hazliu și un pic ireverențios al concertului mozartian îl apropie neîndoios de Toulouse-Lautrec, deși au fost momente când sunetul cornului, al cărui strămoș era utilizat în timpul vânătorilor, te scoate în aer liber, așa că n-au lipsit niște vagi atingeri ale lui Monet.

Ultima parte a concertului, Dansuri și arii antice, P 109 (suita nr. 1) de Ottorino Respighi, a fost Vincent Van Gogh, pur și simplu.

Au fost momente de exaltare, când parcă aș fi trăit aievea senzația de a mă afla în fața câmpurilor explodând de galben sau a unui portret viguros și expresiv.

Dar a existat și o secțiune de mijloc, de tristețe care invita la reflecție, ca și cum culorile s-ar fi dat un moment la o parte și ar fi dezvăluit viața ca o luptă a acestui suprem artist.

Iar niște vorbe ale sale merită să ne călăuzească și pe noi în provocările care vor veni:

Deși sunt adesea în adâncul suferinței, în mine încă există calm, armonie și muzică pură.

Cu excepția prim-planului cornului, care este rezultatul propriei curiozități, celelalte imagini sunt surprinse de amicul Daniel Botea.