Coloană sonoră pentru actualități

Trecuse ceva timp de când, spre rușinea mea, nu mai trecusem pragul Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova.

Revederea și reascultarea au fost, însă, mai dulci astfel.

Iar programul acestui concert a venit ca o veritabilă coloană sonoră a evenimentelor sub imperiul cărora ne ducem existența în ultimele luni.

Primele două compoziții prezentate în program au fost scurte, dar emoționante: „I sospiri” pentru orchestră de coarde, harpă și orgă de Edward Elgar și Moartea Mélisandei din suita Pelléas și Mélisande de Jean Sibelius.

Fiecare are particularitățile și subtilitățile sale muzicale, însă, împreună au fost ca o carte de rugăciuni, deschisă pentru a aduce un pios omagiu celor care și-au pierdut viața în război, pandemie și atacurile armate de pe tot cuprinsul globului, din SUA până în Nigeria.

După cele două momente de reculegere, au urmat Dansurile simfonice, op 45 ale lui Serghei Rahmaninov. Probabil grație sonorității tipic slave din debut, nu întâmplătoare, știind că autorul și-a propus aici să reînvie multiple tradiții ale muzicii ruse tradiționale, în caleidoscopul celor trei părți ale compoziției am regăsit un veritabil buletin al conflictului din Ucraina, cu toată oroarea și gloria sa.

Îndârjirea apărătorilor.

Absurdul întregii situații.

Figura ambasadorului Ucrainei în Japonia, îmbrăcat ca samurai și cu poemul de moarte pregătit.

Mama ucraineană care a reușit să treacă graniță împreună cu trei copii – unul al ei, unul al unor vecini uciși într-un atac cu bombă și unul luat de stradă, unde stătea pironit lângă trupul mamei doborâte de un șrapnel pe stradă.

Convoaiele de români ieșiți în întâmpinarea refugiaților la diverse puncte de frontieră.

Iar finalul a fost un bombardament în toată regula, dar nu unul la capătul căruia e nefericire, ci bucurie împărtășită.

Crainic al acestui buletin de știri a fost dirijorul Vladimir Lungu, care, după ce a manevrat cu gesturi tăioase teatrul de operațiuni, la final și-a trecut cu generozitate în revistă armata de muzicieni pe care i-a condus către această victorie a spiritului.

O victoria a noastră, a tuturor.

Iarna nu-i ca iarna și vara nu-i ca vara

Anotimpurile lui Vivaldi sunt acele compoziții atât de cunoscute și de iubite, încât depășesc cu mult sfera pasionaților de muzică clasică stricto senso.

Am constatat pe propriu-mi cortex că reacționez pavlovian când le aud.

Bucăți muzicale baroce, așadar beneficiind de primatul viorii ca mijloc de expresie, Anotimpurile pot primi oare adaosul unor alte instrumente?

Cel mai recent concert de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova mi-a dezvăluit că da.

Eram curios cum se integrează flautul, cu sonoritatea sa nobilă, ascuțită și mai adecvată, după mintea-mi de profan, muzicii elegiace, diafane, diferite de intensitatea creațiilor vivaldiene.

Două dintre Anotimpuri au fost supuse acestui superb experiment artistic și, deși amândouă mi-au plăcut, parcă să zic că Iarna a primit flautul mai bine decât Vara.

Oricum, ambele au beneficiat de prestația excepțională a lui Cătălin Oprițoiu, pe care l-am mai ascultat cu alte ocazii în calitate de solist, dar pe care nu l-am simțit niciodată atât de hotărât a insufla flautului acea veritabilă forță vitală pe care hindușii de odinioară o numeau Prana.

Se poate să fi contribuit la asta și dedicația pentru Mirela Tudorache, o camaradă într-ale acestui instrument, plecată mult prea devreme dintre noi.

Paradoxul nefericirii este că ne împinge uneori către lucruri înalte.

De la un italian am continuat cu o Italiană, adică Simfonia nr. 4 în La major, op. 90 a lui Felix Mendelssohn-Bartholdy, sub bagheta lui Florin Totan.

Dacă mai demult, această compoziție mi se părea expresia fidelă a lejerității și poftei de viață a poporului care ni i-a dat pe Michelangelo, Rafael și Leonardo, acum, grație abordării dirijorale, am perceput-o ca redând acea intensitate a manifestărilor, ilustrată la meciurile de fotbal, când câte un fotbalist italian protestează în fața arbitrului, furibund, dar inofensiv, cu mâna ridicată și degetele unite la vârf.

Un supliment surprinzător al concertului a fost suita de mici-discursuri presărate de dirijor înainte de și între bucățile muzicale. În general, astfel de intruziuni nu mi se par binevenite, dar patosul, dicția și coerența ideilor lui Florin Totan a fost un spectacol în sine, mai ales că figura sa m-a trimis cu gândul către un mare actor de la Hollywood – James Woods.

Redau aici îndemnul său de la final, știind că fiecare îl va interpreta cum îi va fi mai bine:

Citiți și rugați-vă!

Imaginile sunt surprinse de prietenul și tovarășul meu într-ale bloggeristicii, neobositul Daniel Botea.