Mi-era dor să aplaud

Și nu doar mie.

Și nu doar pentru că în prima parte a spectacolului de revenire la Filarmonica ”Oltenia” Craiova s-au descătușat energiile muzicienilor noștri și ale pianistului Mihai Diaconescu în Concertul nr. 3 în Do minor pentru pian și orchestră, op. 37 de Ludwig van Beethoven.

Am simțit în aplauzele tuturor un preaplin de dorință de frumos, o sete ardentă de muzică bună, iar când dorința îți este satisfăcută cu o așa dăruire, reacțiile nu pot fi decât pe măsură.

Nu cred că această lucrare a lui Beethoven a fost aleasă întâmplător, deoarece a corespuns perfect situației.

A avut bucăți intense, triumfale, pe care le asociem îndeobște cu stilul marelui compozitor. Am învins din nou restricțiile și pandemia și vitregiile, așa că meritam o celebrare.

Au existat însă și pasaje mai duioase, îndeosebi cele în care Mihai Diaconescu mângâia clapele pianului, adecvate bucuriei revederii dintre artiști și auditori.

Pentru că nu mi-era deloc cunoscut numele lui Friederich Witt, autorul celei de-a doua componente a concertului – Simfonia în Do major ”Jena”, prezentată în primă audiție pe scena craioveană, am avut inspirația de a mă folosi de antract pentru a citi povestea acestei creații și controversa care o înconjoară.

Multă vreme s-a crezut că a fost compusă de Beethoven, pentru ca unele cercetări ulterioare să îi atribuie paternitatea lui Witt, acuzat postum de a se fi inspirat nițel de la Joseph Haydn.

Ca unul care și-a descoperit în timp o afinitate pentru Beethoven, a asculta această compoziție, redată de orchestrată filarmonicii sub bagheta energică a lui Radu Postăvaru, a fost un exercițiu interesant.

Am închis ochii și am încercat să prind acele elemente de stil și sintaxă care i-au făcut pe experți să considere că a fost ticluită de mintea micului gigant din Bonn.

N-am ajuns la vreo concluzie care să rămână în analele muzicologiei.

Dar m-am simțit minunat.

Și mi-am mai și adus aminte că supranumele acestei simfonii – Jena – este și locul unde Napoleon a obținut una dintre cele mai mari victorii ale epopeii sale.

Muzica însăși este o victorie împotriva neantului.

***

Pentru că avem nevoie de cultură și cultura are nevoie de noi, cu acordul prietenilor de la Filarmonica din Craiova lansez o promoție intelectuală.

Primele trei persoane care vor achiziționa bilete la un concert al filarmonicii vor primi, în ordinea sosirii, câte o carte, fondul de câștig fiind deja depus de mine la casa de bilete.

Să ascultați și să citiți cu plăcere!

Revoluția Industrială a avut și părțile ei bune

Una dintre preocupările-mi care au luat avânt în perioada pandemiei a fost să urmez diverse cursuri gratuite online, în special în domenii în care am deficit de cunoștințe (și, spre plăcerea mea, sunt multe).

În prezent, parcurg o superbă Introducere în muzica clasică de pe Coursera.org alături de Craig Wright, un reputat profesor de la Universitatea Yale.

Bonomia, umorul și erudiția sa m-au salvat chiar și în cele mai dificile momente, când terminologia muzicală (în engleză!) era pe punctul să mă doboare.

Întâmplarea a făcut ca, la scurt timp după ce am urmărit povestea pianului și a evoluției sale de la clavecinul barocului la forma modernă, să particip la un concert în dulcele stil clasic al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova, care a propus două lucrări (Concertul în La minor pentru pian și orchestră, op. 54 și Simfonia nr. 1 în Si bemol major, op. 38, „Primăvara”) ca două fațete diferite ale unui compozitor cu un destin aparte – Robert Schumann.

Cred că bănuiți de unde știu și despre tragicu-i traseu în viață.

În timp ce recunoșteam și mă delectam cu virtuozitatea și expresivitatea pianistei Anca Săftulescu, precum și cu dialogul ei muzical, dar și cromatic (ea în alb, restul în negru) cu orchestra noastră simfonică (energic condusă de dirijorul Cristian Sandu), poziția în sală îmi permitea să văd reflectată în capacul deschis al pianului acea urzeală de corzi încrucișate și cadre de metal, mecanism uluitor de complex și de generos.

Și nu am fi putut fi încântați de bogăția sonoră a pianului, descurajați de dificultatea manevrării sale (amicul Daniel Botea mi-a mărturisit cât de fascinat a fost de efortul acționării pedalei de către Anca Săftulescu) sau alinați de sonoritatea sa, dacă nu ar fi avut loc Revoluția Industrială a secolului al XIX-lea.

Acele vremuri întunecate (vezi cerul Londrei victoriene) ne-au oferit însă și astfel de daruri eterne, pe care merită să le prețuim.

Unii dintre noi direct, prin dedicarea Ancăi Săftulescu și a altor pianiști de marcă pe care am avut ocazia să îi ascult la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Alții, ca mine, prin simpla, dar fericita prezență în sala de spectacole.