Să redescoperim Bizanțul (3)

În milenara și zbuciumata istorie a Bizanțului, epoca lui Iustinian este văzută ca una de vârf, marcată, printre altele, și de performanța de a restabili controlul imperial asupra unor teritorii din Apus, precum Italia sau Africa de Nord.

Dar aceste teritorii n-au revenit sub umbrela Constantinopolului de bună voie, ci au fost cucerite prin forța armelor, iar artizan nu a fost împăratul, ale cărui merite a fost încă de atunci subiect de controversă, ci ilustrul său general Belisarius (sau Belizarie, după cum a fost adaptat pentru română).

Ca urmare, am explorat viața și cariera acestei figuri din povestea Bizanțului pe două căi: una pur istorică, alta romanescă.

Belisarius: The Last Roman General de Ian Hughes se concentrează pe campaniile militare conduse de comandant, într-un mod aproape științific.

Informațiile din lucrările lui Procopius sunt trecute prin filtrul unei analize lucide, astfel încât Belisarius nu este un general infailibil, așa cum vom vedea că a încercat Robert Hughes să îl creioneze, ci unul înzestrat, dar supus și greșelii.

Fiecare bătălie este disecată precum în documentarele despre conflictele recente (precum extraordinarul Battlefield, cel mai bun despre Al Doilea Război Mondial făcut vreodată), dar am rezerve că lucrurile au stat atât de matematic pe cât le descrie Hughes.

Impresionează atenția acordată de autor armamentului și tehnicilor de luptă din epocă, nu doar ale bizantinilor, ci și ale adversarilor acestora, perșii, vandalii sau goții.

Nu lipsesc precizări la intrigile și scandalurile care au rămas asociate cu Iustianian și soția sa, Teodora, sau cu Belisarius și soția sa, Antonina, preluate neîndoios din Istoria secretă a lui Procopius (pe care, curios, am căutat-o în studenție și am luat-o de la bibliotecă, descoperind că era adnotată masiv, mai ales la detaliile picante).

Fără a fi o lectură pasionantă, Belisarius: The Last Roman General mi-a oferit baza de care aveam nevoie pentru a aprecia demersul literar al lui Robert Graves în Count Belisarius.

Scriitorul procedează la fel precum în mult mai faimosul Eu, Claudius Împărat, adică brodează ficțiune pe o documentare temeinică. Și la el sursa de informații este neîndoios opera lui Procopius, dar scopul cărții nu mai e obiectivitatea.

Graves vrea să dea Imperiului Bizantin culoare și miros și sânge și patimă, iar asta îi reușește foarte bine și face părțile mai cărturărești mai ușor de trecut. Mai mult de-atât, îi conferă lui Belisarius o aură de devotament eroic, neverosimilă, dar necesară pentru a spori forța parabolei de la final.

E greu și periculos să ai succes și, mai rău, integritate, când deasupra ta este un șef vanitos, nesigur pe autoritatea lui și ipocrit.

Bizanțul n-a murit, e în corporații, instituții publice și chiar în familii.