Urmașii Agathei (8)

Iaca încă un pretendent la a prelua coroana suspansului de la Agatha Christie:

Titlu și autor: Omul de zăpadă de Jo Nesbo.

Rezumat: Un criminal în serie dn zona orașului Oslo răpește și ucide în mod brutal femei măritate, lăsând de fiecare dată în urmă un om de zăpadă. Detectivul Harry Hole, personaj emblematic al scriitorului, trece de la o pistă la alta, descoperind pe parcurs orori care au debutat cu decenii în urmă.

Originalitate – 6

Criminalii în serie și obsesiile sexuale sunt o constantă a literaturii de suspans scandinave, de la Stieg Larsson încoace. Dacă e ceva prin care acest roman se distinge de multitudinea de cărți similare venite din acea zonă, este că extinde panoplia de personaje și se străduiește să ofere cât mai multe răsturnări de situație.

Coerența narațiunii – 7

Autorul știe cum să-și strunească narațiunea și să te captiveze, dar exact acele deturnări de la un suspect la altul pe care le aminteam mai sus o fac și cam alambicată pe alocuri, mai ales că e îmbibată de problemele psihice ale personajului principal, deja o normă în literatura polițistă contemporană.

Utilizarea mecanismului deus ex machina – 6

Dacă există un deznodământ și o dezvăluire, este pentru că protagonistul are unele străfulgerări de gândire de moment. Natural, până la urmă, fiecare dintre noi are parte de ele, însă problema e următoarea: cu riscul de a părea plin de mine, m-am prins încă de la jumătate cine e făptașul, de ce n-a făcut-o și detectivul acesta despre care curg atâtea laude pe parcursul romanului?

Calitatea scriiturii – 8

Stilul e precis și competent, așa cum ne-am obișnuit din partea literaturii nordice de gen și e de apreciat modul cinematografic, adică intens, al anumitor secvențe.

Impactul deznodământului – 7

Dat fiind că dezlegasem macabra enigmă cu mult înainte de finalul propriu-zis al cărții, revelația în sine nu a mai avut vreun efect semnificativ, deși scenele de final suscită o mică injecție de adrenalină și tensiune.

Psycho înainte de Psycho

Psycho, cel mai influent horror din toate timpurile?

Tot ce se poate.

Însă filmul lui Hitchcock nu a apărut pe un teren virgin, ci pe unul pregătit de varii realizări cinematografice (inclusiv altele ale maestrului) a căror încununare a fost pelicula din 1960.

Între acești predecesori ai lui Psycho se numără și The Spiral Staircase, care datează din 1946 și pornește de la o premisă familiară fanilor genului:

Înspre debutul secolului al XX-lea, un criminal în serie își alege victimele din rândul femeilor care au diferite deficiențe, iar acum a venit rândul blândei cameriste mute jucate de Dorothy McGuire, care se refugiază în conacul stăpânei ei.

De aici urmează o noapte de tensiune și revelații înfricoșătoare.

Filmul regizat de Robert Siodmak a îmbătrânit vizibil în anumite privințe, iar narațiunea nu oferă prea multă logică sau coerență (nici nu prea are cum, la puțin peste o oră de durată).

Însă compensează prin unele momente chiar de efect într-ale meșteșugului înfricoșării, unele deosebit de inventive, mai ales că vorbim de mijloacele sintaxei cinematografice ale anilor ’40.

Scara în spirală este inteligent exploatată, atât ca element de decor, cât și figurativ, ca expresie a modului cum unii indivizi pot coborî spre genuni odioase, iar alții se pot înălța și își pot depăși condiția.

Cu toate limitările scenariului, interpretările sunt meritorii. Dorothy McGuire nu e cu nimic mai prejos decât actorii surdomuți din zilele noastre, din CODA bunăoară, George Brent (o vreme, partenerul preferat de ecran al lui Bette Davis, ceea ce nu-i puțin lucru) e impunător, Elsa Lanchester e amuzantă, însă cea care ia caimacul e Ethel Barrymore.

Ambiguitatea personajului său e admirabilă. Sunt momente când o suspectezi mai abitir ca pe oricine, dar și altele când pare o Cassandră îmbătrânită, care a destrămat voalul întunecat al viitorului și știe când se va întâmpla ceva rău, deși nimeni nu-i dă crezare.

De speriat, nu ne mai speriem la The Spiral Staircase.

Dar avem astfel ocazia să examinăm vestigii arheologice ale modului cum ne este gâdilată cinemografic această ancestră trăire numită frică.