Incep cu o divagatie de natura lingvistica: cum de francezii, atat de refractari la imprumuturi anglofone, folosesc pentru conceptul de „hot de buzunare” termenul englezesc de „pickpocket”? Chiar nu au in vocabular un cuvant care sa redea aceasta anti-sociala, dar migaloasa activitate sau este (inca) o sageata la adresa vecinilor de peste Canalul Manecii?

Pickpocket de Robert Bresson este un studiu tipic regizorului francez despre penala indeletnicire care infloreste in locuri aglomerate si numita, printre altele, smangleala.

Referitor la trama narativa, am avut (ne)sansa sa imi cada ochii pe o mini-recenzie a acestui film inca dinainte de a-l vedea si mi s-a intiparit in minte ca ar fi un fel de Crima si pedeapsa. L-am vizionat, asadar, in aceasta cheie si intaresc opinia vrednicului comentator: da, este o poveste dostoievskiana despre un tip de conditie sociala joasa, care se apuca de rele si isi gaseste mantuirea alaturi de o tipa care are, la randu-i, problemele ei.

Daca n-as fi fost familiarizat cu stilul lui Robert Bresson, adica bazat pe o extrema ariditate vizuala si o apasata placiditate a vocilor si gesturilor, la care se adauga taceri prelungi, as fi fost descumpanit, insa, dupa Un condamné à mort s’est échappé ou Le vent souffle où il veut si Au Hasard Balthazar, eram bine blindat, asa ca m-am putut bucura de punctul forte al acestei pelicule: scenele furturilor din buzunare.

Cu mana pe portofel va spun ca nu banuiam cata dexteritate se poate dobandi in acest domeniu si de cata maiestrie fac uz expertii in sutit in activitatea lor. In ciuda anti-calitatilor stilistice pe care le-am mentionat mai sus, Pickpocket are momente cand te face sa iti tii respiratia pana cand mana strecurata in buzunar se retrage subtil cu un teanc de bancnote. Aceste scene n-au numai valoare documentara, ci sunt si niste veritabile poezii vizuale ale furtului.

Da, se pare ca exista si asa ceva, gratie unui maestru al cinematografiei minimale – Robert Bresson.