Inchisoarea mintii

Un condamné à mort s’est échappé ou Le vent souffle où il veut (bagati bine la cap acest titlu, pentru ca e prima si ultima oara cand il scriu) este frate vitreg cu Le trou.

Au aceeasi mama, inchisoarea, dar tati diferiti, atat biologic, cat si stilistic. In Le Trou, regizorul Jacques Becker merge pe un stralucit functionalism cu tente minimaliste, ilustrand magnific ingeniozitatea oamenilor, precumsi capacitatea lor de a colabora pentru un tel comun.

Robert Bresson, pe care l-am cunoscut in Au Hasard Balthazar, merge si mai departe cu minimalismul si se afunda mai mult in filosofic, dovada fiind si titlul (cum care titlu?, ala de mai sus, v-am spus ca nu il mai scriu inca o data!).

Daca nu l-as fi stiut pe Bresson dinainte, as fi fost tare descumpanit de modul sau de a realiza un film. Dar asa, familiarizat cu stilul-i de a cere actorilor sa-si reprime interpretarea, de a deshidrata dialogurile la minimul necesar si de a cosmetiza violenta – fizica sau morala – fara a-i stirbi insa din impact, am putut savura o poveste palpitanta, dar si lirica.

Fontaine este un membru, nu foarte marcant, al Rezistentei franceze, care cade in mainile nemtilor. Teoretic, asta s-ar fi soldat cu un glont in ceafa sau intr-o alta zona fatala, dar regizorul e relativ marinimos si il arunca pe protagonist in inchisoare, unde, dupa cateva runde de scarmaneala, incepe o existenta precara, marcata de nesiguranta si teama.

Insa Fontaine e un luptator, nu neaparat cu fizicul, firav si slabit ca urmare a privatiunilor, cat cu mintea, care lucreaza permanent la a gasi sprijin moral, metode a a alunga disperarea si, mai ales, mijloace materiale de a evada.

Fara a fi la fel de ingenios ca Le Trou, filmul (ha, ha, doar nu credeati ca o sa-mi scape iar titlul, nu?) e captivant prin maruntele detaliile operatiunii de evadare, care capata valoare de simboluri, imbibate fiind cu explicatiile seci ale protagonistului si prin solemnitatea unor scene altminteri banale: spalatul zilnic, incolonarea pe culoarele inchisorii sau rondul curtii.

Un aspect aparte al cinematografiei lui Bresson este anti-jocul pe care il impune actorilor. Daca in Au Hasard Balthazar aceasta a parut drept o extravaganta reusita, in, hi hi, pelicula de fata, e fix ce trebuie. Francois Letterier in rolul lui Fontaine e placiditatea in persoana, cu o exceptie. O exceptie care imprima tonul intregului film si anume privirea. Pe figura sa care aduce usor cu a unei vulpi, Letterier nu face decat sa-si miste permanent ochii in lateral, ceea ce inseamna ca pune ceva la cale (sunt sigur ca se va gasi un expert NLP sa-mi confirme spusele). Paznicii nu-i vad privirea, dar noi da si devenim astfel partasi la lupta sa interioara si la zbaterea exterioara, pe care le vom trai aidoma.

Un condamné à mort s’est échappé ou Le vent souffle où il veut (considerati ca am redactat simbolul ala format din doua puncte si litera P) este despre inchisoarea mintii, in care nu stam decat daca vrem.

I am the master of my fate.

I am the captain of my soul.

3 Comments

Leave a Comment.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.