Citeam mai deunăzi un articol despre refuzul multor ginecologi și obstetricieni din România de a pune sterilet unor tinere de sub 30 de ani, care cer în mod expres asta.

Argumentul cel mai des invocat de medici era formulat cam așa:

Ești tânără, încă nu știi ce vrei de la viața!

Tonul articolului era acuzator la adresa acestei condescendențe, care, deși sincer binevoitoare în multe cazuri, părea a aduce atingere libertății individuale a solicitantelor.

În contrapunct față de această atitudine vine Păsări de nisip, cea mai recentă piesă a lui Cristi Nedelcu, pusă în scenă la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova de Alexandru Boureanu și Raluca Păun.

Spectacolul e despre alegeri proaste, care au consecințe iremediabile, uneori nevăzute.

Oricine le face.

Adolescenții, în principal, dar nici adulții nu sunt feriți de morbul lor.

Mi-a luat ceva timp să înțeleg unde să-l plasez pe amicul Cristi Nedelcu pe harta intelectualității.

E scriitor, îl roade tenia despre care vorbea Mario Vargas Llosa, asta știu cu certitudine.

E jurnalist, pentru că se documentează temeinic.

E dascăl, pentru că tot ce spune are un scop.

În spiritul acestei triangulații am înțeles mai bine Paso Doble, dar și mai abitir Păsări de nisip.

Piesa adună ca într-un creuzet traficul de persoane, fractura dintre adolescenți și părinți, despre explorarea sexualității, despre corupția din rândul forțelor legii.

Teme grave, care coexistă și se potențează reciproc.

Ce-i drept, unele sunt tratate schematic, dar întregul funcționează și te conduce spre deznodământul care tranzitează dinspre lumea fictivă către cea reală cu impactul unei găleți de apă rece aruncate pe tine, dezbrăcat la bustul gol și scos afară la -15 grade Celsius.

Ce-a vrut să spună autorul?

O întrebare care te macină la multe producții teatrale din prezent.

Dar nu și la aceasta.

Păsări de nisip știe ce vrea să spună și o știi și tu, grație scriiturii, punerii în scenă și, în ultimă instanță, interpretărilor.

Ecranul care separă prezentul de trecutul granulat și ușor neclar este un excelent mecanism narativ și plastic.

Nu lipsesc beteșuguri de realizare sau de abordare pe ici pe colo, cum ar fi anumite reacții ale personajului Alinei Mangra, glumița metatextuală cu bagajele sau păsările proiectate ocazional.

Dacă titlul include un cuvânt, nu e musai să-l și vedem, corola lumii mai trebuie și lăsată în pace, nu afișată literal.

Cele două ipostaze ale protagonistei reprezintă un reușit continuum actoricesc. Verva nestăpânită a Roxanei Mutu își găsește corespondent în caracterul volubil al Alinei Mangra, ambele demonstrând că, dacă se vrea, chiar și la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova se poate pune preț pe meșteșugul declamației.

Mai puțini convingători mi s-au părut polițaii Cosmin Rădescu și Gabriel Marciu, pesemne pentru că mi-a fost dat să ajung să interacționez cu reprezentanți ai organului, iar nivelul de ghiolbăneală este mult mai ridicat decât eleganța în exprimare a celor doi.

Deși având obiective net didactice, Păsări de nisip se desprinde de simpla condiție de prelegere stilată și merge spre artă, cu tot sublimul ei, principalul argument fiind că personajele cele mai interesante sunt cele negative.

Nu a fost vreo surpriză pentru mine că Dragoș Măceșanu face treabă în rolul proxenetului, îl știu de multișor și până și fetele mele cele deștepte l-au remarcat în Năpasta. Însă aerul deopotrivă mieros și amenințător cu care își îmbracă personajul e seducător, e parfum de Heath Ledger ca The Joker.

Revelația a fost însă tânărul Mircea Mogoșeanu drept loverboy-ul Emil. De când sufletu-mi a simțit chemarea teatrului și filmului, mi s-a dezvoltat un radar interior, îndreptat cu precădere spre acei interpreți care, deși au apariții episodice, își fac simțită prezența și chiar fură atenția spectatorilor, în dauna colegilor de scenă mai dotați cu partitură.

Iar acum, la fiecare moment al lui Mircea Mogoșeanu, am înregistrat semnale de la radar.

Păsări de nisip nu poate rezolva toate problemele pe care le înfățișează.

Dar, în hăul căscat între anumite segmente de public și Teatrul din Craiova, este ca un picior solid de pod.

Sper că se va zidi o punte temeinică, pe care să o treacă apoi cât mai mulți.

Imaginile au fost surprinse de ortacul de vizionare Daniel Botea.