Mozaic de Festival Shakespeare 2026

By Iulian in Teatru 0 Comment

Parada și dansul haotic controlat al actorilor din Titus Andronic: Renăscut al regizorului japonez Ryunosuke Kimura.

Corpul uman ca masă fluidă în Romeo și Julieta a lui Saburo Teshigahara și Rihoko Sato.

Macbeth Mut, amuzant, dar tot tragic. Paradoxal, dar chiar așa a fost.

Ha*l*t ucrainean, artă sacrificată pe altarul războiului.

Phillippe Nicaud, cântând balade rock, dar și hip-hop în Macbethul său, căci e al său fără doar și poate.

Martyn Jacques, Budi Butenop, Adrian Stout. Cine? Cum cine?! THE TIGER FUCKING LILLIES.

Îmblânzirea scorpiei a italienilor pusă în scenă drept Commedia dell’arte. Molto bene!

Doi tineri din Verona al lui Declan Donnellan, adică Shakespeare în mișcare.

King John, piesă aproape uitată a Bardului, care acum a fost cea mai tare din tot Festival Shakespeare, ediția 2026!

Românismele de tot hazul strecurate în Comedia erorilor a Sânziana Stoican de la Teatrul Nottara.

Venus & Adonis al imensului Greg Doran, o M-I-N-U-N-Ă-Ț-I-E spectacol de păpuși pentru cei mari, ca să facă de-ăia mici.

Cântecele din Richard III al celor de la Teatrul Gesher din Israel, în regia lui Itay Tiran.

Takashi Yoshida, DJ-ul cel meseriaș din Titus Andronic: Renăscut.

Erotismul stilat și tensiunea palpabilă din Venus & Adonis al lui Greg Doran.

Doi tineri din Verona al lui Declan Donnellan curățat de exact elementul ăla care face piesa controversată, astfel încât rezultatul este o telenovelă deșteaptă și agreabilă.

Banchetul de rău augur din Macbeth al lui Phillippe Nicaud, în care noi, spectatorii, am fost invitați.

Pârcalabul din Angers (Jeff Smith) din King John, vorbind cu accent de american votant de Trump.

Monolog de pe front în Ha*l*t ucrainean (real sau regizat, nu mai contează, a fost tulburător).

Victoria Vasquez drept Bianca din Îmblânzirea scorpiei italienești, care e drăcoasă în stil subtil și mai și cântă.

Momentul umbrelor care îl bântuie pe tiran în Richard III israelian.

Clarobscurul desăvârșit care îi pune în valoare pe Saburo Teshigahara și Rihoko Sato din Romeo și Julieta.

Dedicarea fizică a Laviniei din Titus Andronic: Renăscut, după ce este supusă oribilelor suplicii.

Cum alegi un număr muzical tare din The Tiger Lillies într-un cântec Macbeth? La întâmplare.

Durerea de mamă e numai una, așa cum ne arată Constance (Jessica Boone) din King John.

Recuzita ingenioasă din Macbeth Mut.

Expresivitatea și ingeniozitatea Mariei-Hélène Bélanger Dumas și a lui Jérémie Francoeur din Macbeth Mut.

Cooptarea publicului în ipocritul moment care îl aduce pe tron pe Richard III în piesa israeliană eponimă.

Condiția fizică de invidiat a ducelui (Jorge Basanta) din Doi tineri din Verona al lui Declan Donnellan.

Laura Vasiliu (Găbița din 4, 3, 2 al lui Mungiu, PRIMA noastră Palmă de Aur) în Comedia erorilor de la Nottara, stropindu-i pe tuturor cu apă sfințită și îndemnând la „Răbdare! Răbdare! Răbdare! Răbdare! Răbdare! Răbdare!”.

Ventiloarele devenind elicoptere funeste în Richard III israelian.

Dinamica dracească a lui Chiron și Demetrius, fiii Tamorei din Titus Andronic: Renăscut.

Ha*l*t ucrainean, o imensă transpunere a monologului lui Hamlet.

Privilegiul de a urmări un artist autentic de teatru Noh – Tsunao Yamai – într-o secvență aparte din Titus Andronic: Renăscut, în care o are alături pe Lavinia interpretată de Fuka Haruna, iar pe fundal Boleroul lui Ravel, mixat de DJ-ul cel meseriaș.

Ana Radu, exasperată și exasperantă în cel mai bun mod cu putință ca Adriana din Comedia Erorilor de la Nottara.

Asasinul (Shlomi Bertonov) din Richard III israelian, cântând în timp ce își derula cu precizie sângeroasele misiuni.

Lucențio (Gabrielle Tondelli) din Îmblânzirea scorpiei italienești, semănând izbitor cu Francesco Totti (Che giocatore!), inclusiv la fi nițel mai încet la minte.

Modul deloc ostentativ, dar elocvent prin care Jim Johnson introduce manierisme verbale și gestuale de-ale lui Trump în al său rege Ioan din piesa eponimă.

Tema muzicală a lui Hans Zimmer din Interstellar exploată cu maxim efect emoțional în Romeo și Julieta cu Saburo Teshigahara și Rihoko Sato.

Adrian Nicolae (Klau din Klaus și Barroso), în mare vervă dualist-hilară în Comedia erorilor de la Nottara, secondat cu brio de Tudor Cucu Dumitrescu, la rându-i la dublu.

O participantă la festival, cu vădite origini arabe, șuiera din degete de mai mare dragul la finalul spectacolului Romeo si Julieta al extraordinarilor Saburo Teshigahara și Rihoko Sato.

„The time is out of joint”, transpus în mod puțin spus original în Ha*l*t ucrainean.

Serenada cântată de Proteus și Thurio Silvei în Doi tineri din Verona al lui Declan Donnellan.

Modul strălucit în care regia lui Guy Roberts și scenografia lui Jon Savage fac din piesa greoaie King John un spectacol modern, adaptat civilizației spectacolului și al televiziunii.

Aaron (Jirozaki Tategata) din Titus Andronic: Renăscut, diabolic și si cu o atingere hermafrodită.

Muzică electronică neliniștitoare, în momentele când Macbeth al lui Phillippe Nicaud se pregătea să comită crima cea dintâi.

„Mascalzone” și „figlio di puttana” în Îmblânzirea scorpiei italienești, si, si.

Momentul muzical sublim din Ha*l*t ucrainean.

Moartea, cu brațele ei primitoare, din Venus & Adonis al lui Greg Doran.

Mama de bătaie din final din Doi tineri din Verona al lui Declan Donnellan.

Tamora (Miki Makii) din Titus Andronic: Renăscut – perfidă, expresivă, senzuală.

Phillipe Nicaud, cea mai tare vrăjitoare din Macbeth pe care am văzut-o vreodată.

Expresivitatea și umorul emanat de jocul păpușilor din Venus & Adonis al lui Greg Doran (cinste mânuitorilor lor!).

Interpretrările magnifice ale întregii distribuții din King John a Prague Shakespeare Company.

Dă-urile și pă-urile din Comedia erorilor de la Nottara, culminând cu acel cutremurător „M-a lezat dă moarte!”.

Viețile de familie din Macbeth Mut.

Proteus (Alfredo Noval) din Doi tineri din Verona al lui Declan Donnellan, mare aburitor, mare gagicar, dar cu o vervă actoricească irezistibilă.

Româna pronunțată cu accent japonez în Titus Andronic: Renăscut.

Francesco Rossi drept Grumio (și i-am mai întruchipat și pe Hortensio, Grumio și pe o văduvă cu aceeași energie frenetică) din Îmblânzirea scorpiei italienenști, țopăind de mama focului și strigând: Padova, Padova, Padova! Da, și eu am fost la fel de încântat să ajung acolo.

Modul haios cum Crab, câinele unic în dramaturgia lui Shakespeare, își găsește locul în Doi tineri din Verona al lui Declan Donnellan.

Podcastul Long Live the Basterds din King John a Prague Shakespeare Company. Minunat, pur și simplu minunat!

Cuțitul și chitara conlucrând la un final metaforic al Macbethului lui Phillipe Nicaud.

Tentativa de a explica de unde vine violența excesivă din Titus Andronic: Renăscut cel nipon.

Blanche (Genevieve Gionet) din King John, câștigătoarea concursului Miss Shakespeare 2026.

Doi tineri din Verona al lui Declan Donnellan, vorbit spaniolește, adică pe sistem turbo, adică antrenant de tot.

La The Tiger Lillies într-un cântec Macbeth, imagini întrezărite din Kumonoso Jo al lui Akira Kurosawa pe fundal.

În Venus & Adonis al lui Greg Doran am avut privilegiul neasemuit de a-l urmări recitând divin pe Simon Russel Beale, pe care l-am putut vedea în The Outfit, The Death of Stalin sau chiar în Hamletul lui Kenneth Branagh.

Fanfaronada și cocoșeala și gâlceava din Îmblânzirea scorpiei redate italienește, adică dalla loro madre.

Evgenia Dodina în Richard III israelian, adunând straturi de infamie și schimbând din ebraică pe rusește în momentele de maxim complot lăuntric.

Ha*l*t și modul cum estompa linia fină dintre ficțiune și realitate, dintre actori și indivizi.

Cei trei de la The Tiger Lillies drept vrăjitoarele din Macbeth. Cum ar zice însuși Bardul: Fuck yeah!

Modul cum Richard III israelian ne arată că dictatorii nu se fac singuri, ci sunt ajutați de o cohortă de oportuniști, stupizi și lași.

Oleksandr Sokolov, Iryna Tkachenko, Maryna Klimova, Olena Bushevska, Dmytro Oliynyk, Oleh Stefan, Volodymyr Kravchuk – distribuția din Ha*l*t cel ucrainean, de o calitate actoricească rarisimă în deja mulții ani de când vin la Festivalul Shakespeare.

Dubla nuntă și atmosfera sărbătorească din Titus Andronic: Renăscut, când, contrar uzanțelor, noi, spectatorii, am fost îndemnați să facem poze (a mea e mai jos).

Chitară pe post de lăută din Venus & Adonis al lui Greg Doran.

Theremin în The Tiger Lillies într-un cântec Macbeth. În caz că nu rămăsesem deja cu gura căscată.

Coloana sonoră din Macbeth Mut.

Privilegiul de a-i vedea pe viu pe Saburo Teshigahara și Rihoko Sato din Romeo și Julieta, care ne demonstrează că vârsta nu e decât un număr căruia nu trebuie să i ne supunem.

„Ce pana mea!” în The Tiger Lillies într-un cântec Macbeth. Atenuată de la știm noi ce.

Imaginea de mai jos, care îmi spune că Festivalul Shakespeare din Craiova va dăinui.

Iar asta îmi dă speranță.

True hope is swift, and flies with swallow’s wings; Kings it makes gods, and meaner creatures kings. (William Shakespeare, Richard III)

Credit foto: Craiova International Shakespeare Festival, Alexandra Daniela Ilie, Daniela Firescu, Maria Cristina Bosoteanu.

Șase fete dezghețate și Hamlet

By Iulian in Teatru 0 Comment

Cu fetele cele dezghețate și istețe fusesem deja de câteva ori la teatru, așa că am hotărât să le ridic nivelul de provocare, ducându-le la Hamletul pus în scenă de Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova.

Pentru vârstă lor pare o piesă grea, însă le mai facilitasem contactul cu Shakespeare și cu alt prilej. În plus, piesa imaginată de Declan Donnellan și Nick Ormerod este suplă, e curățată de piese și linii narative secundare, și, fiind foarte bine jucată, este o experiență intensă și dinamică.

O intensitate care se vădește și mai mult când o vezi de la firul ierbii, pardon, planșeului, așa cum a făcut-o grupul nostru.

În continuare, aveți părerile lor ulterioare despre diverse aspecte ale piesei, cu mențiunea că l-am ocolit pe Hamlet însuși în anumite privințe, tocmai pentru ca ele să reactiveze mental și receptarea celorlalte personaje, nu doar pe cel al titanicului Vlad Udrescu.

Ce ți-a plăcut cel mai mult la piesă și de ce?

Cel mai mult mi-a plăcut duelul dintre Laertes și Hamlet, când, la final, au murit toți.

Când a murit unchiul lui Hamlet, pentru că o merita.

Mi-a plăcut faptul cum Hamlet își schimbă părerile și cum ajunge să facă lucruri trăznite.

Mi-a plăcut când Hamlet vorbea cu tatăl său în imaginația sa.

Cel mai mult mi-a plăcut la piesă faptul că actorii și-au jucat foarte bine rolurile.

Cel mai mult mi-a plăcut că se desfășoară cu personaje, oameni, deoarece este apropiată de realitate (în spatele unei formulări care poate părea naivă se ascunde cea mai mare laudă care se poate aduce acestui spectacol, că are o natură pur umană – n.m.).

Ce ți-a plăcut cel mai puțin la piesă și de ce?

Cel mai puțin mi-a plăcut partea când Ofelia cânta despre tatăl ei decedat.

Când au murit multe persoane unde nu era necesar.

Mi-a plăcut toată piesa.

Nu mi-a plăcut când, la final, s-au bătut cu săbii.

Nu mi-a plăcut partea când Claudius l-a trimis în Anglia, pentru că nu merita.

Ce nu mi-a plăcut la piesă e că s-au folosit expresii greu de înțeles.

Care actor/actriță (cu excepția lui Hamlet) a jucat cel mai bine și de ce?

Cel mai mult mi-a plăcut cum au jucat Claudius și Laertes, expresiile lor potrivindu-se perfect cu întâmplările de pe scenă.

Eu cred că fratele Ofeliei a jucat cel mai bine.

Actorul (de fapt, actrița, mai precis Raluca Păun – n.m.) meu preferat a fost tatăl Ofeliei, care în piesă era amuzant și făcea multe glume.

Consider că tatăl fetei crețe (adică al Ofeliei, deci Polonius al Ralucăi Păun – n.m.), pentru că era amuzant.

Cel mai bine și-a jucat rolul mama lui, pentru că emoțiile și expresiile pe care le arăta păreau foarte realiste.

Cel mai mult mi-a plăcut cum a jucat Ofelia, deoarece avea expresivitate când juca.

Care actor/actriță (cu excepția lui Hamlet) ți-a plăcut cel mai puțin și de ce?

Cel mai puțin mi-a plăcut cum a jucat Ofelia, nu am un motiv pe care să-l pot explica, dar pur și simplu nu prea mi-a plăcut.

Cred că cel mai rău au jucat unchiul lui Hamlet sau Ofelia.

Toți au jucat bine.

După părerea mea, cel mai rău a jucat tatăl vitreg al lui Hamlet.

Consider că toți au jucat foarte bine.

Prietenii lui Hamlet mi-au plăcut cel mai puțin, deoarece nu erau credibili.

Hamlet e nebun sau doar se preface?

Probabil că Hamlet să fie nebun sau mai degrabă deranjat și vătămat din cauza tatălui său mort, dar comportamentul lui în unele scene dă de înțeles că se preface ca să vadă reacțiile celorlalți, acest lucru ducând la exilarea lui din Danemarca.

Eu zic că doar se preface sau că e doar o perioadă specială, deoarece moartea tatălui său l-a traumatizat și nunta mamei lui l-a deranjat.

Hamlet e nebun și își pierde mințile pe parcurs.

Hamlet era nebun, pentru că voia să se răzbune pe unchiul lui din cauza morții tatălui său.

În prima parte a piesei, Hamlet chiar era nebun din cauza morții tatălui său. În ultima parte a piesei, Hamlet doar se preface nebun pentru a vedea ce cred oamenii despre el.

Hamlet e victimă sau agresor?

Hamlet este agresor, pentru că se comportă urât cu Ofelia, dar și victimă. Aceasta poate fi din cauza morții părintelui său, dar nu e îndreptățit să se comporte așa cu așa-zisa lui ”iubită”.

Părerea mea este că e victimă, deoarece unchiul și mama sa l-au trădat, iar tatăl său a fost ucis.

Eu cred că Hamlet este victimă.

Din punctul meu de vedere, Hamlet este victimă, deoarece a fost mințit în legătură cu moartea tatălui său.

Hamlet este și agresor, și victimă, pentru că a făcut rău din cauza faptelor rele pe care le-a pățit.

Hamlet este victimă în prima parte a piesei, iar Claudius agresor, deoarece l-a omorât pe tatăl său. În ultima parte a piesei, victima este Claudius, iar agresorul Hamlet, pentru că îl omoară.

Analizând răspunsurile de mai sus, e limpede că piesa este bine jucată în ansamblul ei; uitați-vă numai la câte personaje diferite sunt amintite la cele preferate.

E de discutat dacă prezența ocazională a Ofeliei (Theodora Bălan) în secțiunile despre ce sau cine nu le-a plăcut este o reacție a unor fete de vârsta lor față de o persoană cu probleme psihice (la Năpasta a fost ceva similar, deși la Toc Toc au vădit îmbucurător de multă compasiune) sau o urmare a faptului că actriței i-a lipsit un ce în a fi cutremurătoare, senzație pe care am avut-o eu însumi acum și pe care am comparat-o cu vizionarea anterioară a piesei.

Cladiu Mihail drept tizul Claudius apare și cu bune, și cu rele, ambele seturi de păreri fiind justificate. Pare a-și fi nuanțat interpretarea, devenind mai duplicitar, așa cum o cere personalitatea unui uzurpator, dar rămâne încă o alegere discutabilă pentru acest rol.

În rest, Raluca Păun se menține ca una dintre preferatele lor, dacă nu chiar GOAT (știu și eu limbaj de tineret, ce credeați?), iar Alex Stoicescu se distinge cu apăsarea luciferică a tuturor scenelor în care apare, în special cele de final.

Cât despre Hamlet, personajul, dar și actorul, nu vă faceți griji, a fost cea mai marcantă prezență a acestei incursiuni teatrale a lor.

Nu doar că au întors întortocheata persoană fictivă pe toate părțile, dar s-au și întâlnit cu Vlad Udrescu în persoană, care, deși ostenit foarte, nu le-a refuzat acel mic dialog care le va pecetlui încă un pas către ceea ce sper că va deveni pasiunea pentru o artă plină de învățăminte – teatrul.

Sursă imagini: www.tncms.ro.

Taifunul Vlad va mătura Craiova, România, mapamondul

By Iulian in Teatru 0 Comment

Deși Hamlet nu este preferata mea, afirm fără înconjur că este cea mai mare dintre piesele lui Shakespeare.

Iar dacă te apuci să o pui în scenă, trebuie să fii bătut în cap, să nu-ți iasă ceva măcar mulțumitor.

Declan Donnellan și Nick Ormerod sunt la polul opus al branșei regizoral-scenografice, adică luminați și mai și vin din patria Bardului, așa că îi înțeleg intențiile cum n-o poate face vreo altă nație.

Așadar, n-aveam emoții că dau iar piept cu vreo Anomalie.

Însă au fost două decizii de distribuție la care mi s-a activat spiritul circumspect: Raluca Păun drept Polonius și Claudiu Mihail drept tizul Claudius.

Dacă în prima privința, rezerva în privința acestei corectitudini politice mi s-a atenuat grație imensului ei talent (nu e o glumă proastă, pur și simplu cu epitete de-asta sunt nevoit să lucrez), cea de-a doua chiar a fost potențată de contraponderea dintre arătosul și mult prea tânărul actor și fantoma regelui Hamlet ăl bătrân, întruchipat de Eugen Titu cu pas cam nesigur și replici un pic tuflite.

Cum să te mai revolți atunci că Gertrude, jucată cu excelentă atitudine dominator-concupiscentă de Ramona Drăgulescu, s-a îndreptat cu repeziciune către prospătură?

De fapt, piesa cam lasă de înțeles că toată schimbarea de coroană e lucrătura ei, că, de, corectitudinea politică.

Iar Claudiu Mihail eșuează în a fi odios sau intrigant, cum aș spune că îi impune rolul.

Lumea-ntreagă e o scenă şi toţi oamenii-s actori.

Un precept shakespearian pe care Donnellan&Ormerod îl au la inimă și pe care îl exploatează aici cu succes, transformând spațiul scenic într-o podium de modă, dovadă peremptorie fiind rochia aia de un roșu Valentino, care îl străbate unduitor.

Numai că nu se face paradă de veșminte dubioase, ci de variate și abisale trăiri omenești, pe care interpreții le redau atât facial și declamativ, cât și motric (marcă înregistrată a ilustrului duet de realizatori).

Și-așa se perindă prin fața noastră peformanțe actoricești de tot felul.

Odraslele lui Polonius sunt la înălțimea părintelui: Alex Stoicescu are o intensitate luciferică (spune la un moment dat ”Îi tai gâtul în biserică!”, de ne-au trecut pe toți fiorii), iar Theodora Bălan dovedește că Shakespeare e tărâmul care-i place, reeditând o prestație excelentă după cea din Richard III.

Angel Rababoc și tirada sa îl trimit până și pe Hamlet în rândul nostru, al spectatorilor cu gura căscată.

Groparii-bufoni Marian Politic și Costinela Ungureanu sunt niște Dorei simpatici foc.

Darko Huruială stoarce expresivitate din puținul pe care îl are de făcut ca Guildenstern, iar Mircea Mogoșeanu are o voce minunat de gravă, de nici nu zici că e ieșit de pe băncile școlii.

Dar toți acești thespieni, șovăielnici sau merituoși, sunt măturați din cale de viitura numită Vlad Udrescu.

Mai rar mi-a fost să văd un Hamlet cu o asemenea energie descătușată, dar niciodată dezordonată.

Îi știam abilitățile, a întrunit aprecierea mea în numeroase piese, până și-ntr-una de Radu Afrim.

Însă aici trece în altă sferă, una a grandorii absolute.

Sunt curios cum a lucrat Declan Donnellan cu el, astfel încât să dezlege zăgazul care separa un foarte bun actor de compoziție de acest prinț al Danemarcei pe care însuși Laurence Olivier l-ar privi cu zâmbet reținut, dar mulțumit.

Uraganele care lovesc diverse țărmuri ale oceanelor Terrei primesc nume, ba de băieți, ba de fete.

Le recomand meteorologilor de serviciu să îl boteze pe următorul cu prenumele acestui interpret al lui Hamlet.

Căci sunt sigur că Taifunul Vlad va mătura meleaguri pe care eșua odinioară chitul care l-a înghițit pe Iona.

Credit foto: Albert Dobrin.

Actorii și actorii

By Iulian in Teatru 0 Comment

Există un scriitor pe nume China Mieville, a cărui proză e vag categorisită drept SF, dar pe care aș numi-o mai degrabă conceptuală.

Una dintre creațiile-i reprezentative este The City & the City, un fel de roman polițist care se desfășoară în două orașe din planuri diferite ale existenței, care se suprapun în același cadru fizic.

Senzația de a mă a afla în același timp în două locuri diferite este acel ceva pe care l-am primit la Oedip Rege și îl voi păstra cu mine de-a pururi.

Că piesele ilustrului Declan Donnellan (care a montat pentru prima dată în România) acordă mișcării scenice o importanță primordială știam de la Ce păcat că-i târfă sau Măsură pentru măsură, pe care am avut ocazia să le văd la diverse ediții ale Festivalului Shakespeare.

Dar nu mi-aș fi imaginat că această mișcare îi va implica și pe spectatori și nu doar ca un moft, ci transformându-i în actori, după cum vă voi detalia mai jos.

Cu această simplă, dar strălucită găselniță, m-am găsit atât într-o agora a Greciei antice, unde democrația se manifesta nemijlocit, la firul ierbii, unde oratorii îți unduiau opiniile prin puterea cuvântului rostit, nu cu adaos de televiziune și rețele sociale, dar și în prezentul familiar, cu un politician charismatic și arătos, purtând însemnele puterii (costumul și cravata roșie), aflat sub tirul unor atacuri mediatice, în plină criză epidemiologică.

Cum spuneam, pentru mine impactul major al spectacolului s-a înregistrat în prima sa parte, când tragedia e încă în faza ei ambivalentă. Aici este și partea când interpretarea lui Claudiu Mihail, care s-a angajat în rol cu o dedicare eroică, atinge cea mai mare subtilitate. Pe măsură ce textul lui Sofocle înaintează spre cutremurătorul deznodământ, care mi-era cunoscut, ca unul crescut cu Legendele Olimpului, survine inevitabila emfază declamatorie și gestuală. Bâțâiala de orb a protagonistului mi s-a părut exagerată, nu însă și tovarășilor mei de scenă, iar aici e o altă mare calitate a acestei piese angajante.

Profitând de libertatea de a mă mișca și așeza pe unde mi-era voia, am găsit o poziție de unde puteam urmări atât jocul actorilor, cât și reacțiile spectatorilor. Iar acestea au funcționat exact cum și-au propus realizatorii: simpatie pentru năpasta lui Oedip, oroare față de tabuurile încălcate, tensiune în așteptarea verdictului, nădejdi neîmplinite. Și nu erau reacții individuale, ci un curent comun, care străbătea întreg publicul și îl transforma în acel indispensabil participant la tragediile grecești – corul.

Să fii parte a poveștii și nu doar martor al ei, asta înseamnă că magicienii teatrului și-au atins obiectivul.

Pentru a întregi relatarea despre experiența de la Oedip Rege, să mai spun și că nu cred că desemnarea doamnei Tamara Popescu drept Tiresias a fost inspirată. Deși redă manierismele unei persoane nevăzătoare mai bine veridic decât Claudiu Mihail, vocea și abordarea replicilor nu mi s-au părut a corespunde ipostazei de profet.

Apoi, mi-a plăcut un detaliu de bucătărie internă pe care l-am remarcat după ce m-am orientat în a studia mai îndeaproape reacțiile spectatorilor. Deoarece am avut privilegiul de a participa la Oedip Rege la prima sa reprezentație, printre aceștia se numărau și principalii săi artizani, Declan Donnellan și Nick Ormerod. Dacă primul era vădit muncit de tracul pe care regizorii dedicați îl au la premieră, al doilea scruta cu privire de o vultur și cu o concentrare admirabilă tot ce mișca pe scenă, împărtășindu-i scurte observații asistentului de regie Laurențiu Tudor, care le nota cu promptitudine. Nu știu câți au ochit acest amănunt, dar mie acest proces de perpetuă rafinare a procesului artistic mi-a plăcut enorm.

Nu în ultimul rând, m-am cutremurat (dar și amuzat, de ce să mint), când Claudiu Mihail a dat atât de tare de podea cu sărmanul Eugen Titu, că mi-era că acolo rămâne.

Oedip Rege este mai mult decât teatru.

E zguduire în timp real.

Credit foto: Albert Dobrin.