Când am făcut primii pași în Piazza dei Miracoli și am văzut Turnul din Pisa, m-am simțit în neregulă.
Creierul meu îmi semnala că predictibilitatea și coerența percepției asupra realității, adică, practic, ceea ce numim sănătate mintală, erau zdruncinate.
Aceeași senzație este lovitura de maestru pe care Laszlo Bocsardi ne-o dă în Richard al III-lea de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova.
Și nu ne-o dă oriunde, ci în moalele capului, în zona echilibrului, astfel că, după ce pojghița de stabilitate psihică pe care pășim se năruiește, cădem liber în lumea ambiguităților și a caracterelor deviante și a abuzurilor.
Ciclorama din plan îndepărtat afișează replici din piesă și se deplasează încet, dar nu în sens normal. Și nu i te poți sustrage, pentru că e pe tot fundalul.
În timpul scenei esențiale în care lui Richard i se propune tronul și îl refuză cu ipocrizie, un grup de figuranți mascați demonic se bâțâie ușor în sens circular. Băi, voi chiar sunteți acolo? Dați-mi pace, să pot să mă concentrez la ăia care vorbesc!
Costumele și perucile sunt androgine.
Unii bărbați joacă roluri de femei și unele femei joacă roluri de bărbați.
Decorurile reduse trimit către morgă. Sau ospiciu. Sau morgă de ospiciu.
Toate astea contribuie la un gaslighting strălucit, în care nu doar nu ești doar martorul tragediei, ci ești atins de ea, te simți obligat să lupți pentru a rămâne întreg.
La minte.
Care, fezandată astfel, trăiește și mai acut traseul damnat al personajului eponim prin suita de intrigi, trădări, crime până la deznodământu-i damnat și grandios.
Momentele-cheie ale piesei sunt punctate fără excepție și fără cusur, iar actorii, pacienți și victime în acest Sanitarium par a fi injectați, dar nu cu calmante, ci cu stimulente, pentru că nu este vreunul care să nu se ridice la înălțimea ștachetei ridicate de alegerile stilistice ale regizorului.
Cu o infirmitate mecanizată și cu o ură aproape palpabilă față de orice și oricine, inclusiv față de el însuși, Sorin Leoveanu este monstrul pe care îl așteptam. E Joker, e Hannibal Lecter, e Harvey Weinstein, e infamul de care nu duc lipsă istoria, arta și viața de zi cu zi.
Ca și în Radio, alt spectacol pe care îl domină titanic, e minunat să vezi cum un alt interpret reușește să i-l fure vremelnic. Dan Rădulescu, rege și regină (descoperiți voi ce și cum) deturnează atenția de la tiran, lăsând în loc un singur lucru.
Disconfortul spectatorului.
O mențiune specială i se cuvine Teodorei Bălan drept Lady Anne, aceea pe care Richard o seduce în mod aproape neverosimil, mai ales că îi răpusese soțul. Nu doar că pune o vibrație sfâșietoare în reacții, ci și pentru că ea este, paradoxal, protagonista momentului.
Cum?
Da, în lumea Sanitariumului lui Bocsardi, lucrurile se întâmplă altfel.
Într-un mare pariu câștigat, regizorul mai face unul mic, care îi iese, de asemenea.
A horse, a horse, my kingdom for a horse!
Nu cred că e spectator care vine la orice fel de reprezentație a Richard al III-lea care să nu se întrebe:
Oare cum va fi SCENA ACEEA?
După toată cazna la care ne-a supus, după toată arta desăvârșită și neplăcută pe care ne-a oferit-o, Laszlo Bocsardi mai găsește loc și pentru un apogeu care mă obligă să fac o afirmație pentru care mulți îmi vor sări la gât.
Unii ca să mă pupe, alții ca să mă strângă de el.
Richard al III-lea al lui Laszlo Bocsardi se bate cu Richard al III-lea al lui Thomas Ostermeier.
Cine câștigă, asta nici nu mai contează.
Credit foto: Albert Dobrin.