Shakespeare pe canapeaua lui Freud

Când am făcut primii pași în Piazza dei Miracoli și am văzut Turnul din Pisa, m-am simțit în neregulă.

Creierul meu îmi semnala că predictibilitatea și coerența percepției asupra realității, adică, practic, ceea ce numim sănătate mintală, erau zdruncinate.

Aceeași senzație este lovitura de maestru pe care Laszlo Bocsardi ne-o dă în Richard al III-lea de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova.

Și nu ne-o dă oriunde, ci în moalele capului, în zona echilibrului, astfel că, după ce pojghița de stabilitate psihică pe care pășim se năruiește, cădem liber în lumea ambiguităților și a caracterelor deviante și a abuzurilor.

Ciclorama din plan îndepărtat afișează replici din piesă și se deplasează încet, dar nu în sens normal. Și nu i te poți sustrage, pentru că e pe tot fundalul.

În timpul scenei esențiale în care lui Richard i se propune tronul și îl refuză cu ipocrizie, un grup de figuranți mascați demonic se bâțâie ușor în sens circular. Băi, voi chiar sunteți acolo? Dați-mi pace, să pot să mă concentrez la ăia care vorbesc!

Costumele și perucile sunt androgine.

Unii bărbați joacă roluri de femei și unele femei joacă roluri de bărbați.

Decorurile reduse trimit către morgă. Sau ospiciu. Sau morgă de ospiciu.

Toate astea contribuie la un gaslighting strălucit, în care nu doar nu ești doar martorul tragediei, ci ești atins de ea, te simți obligat să lupți pentru a rămâne întreg.

La minte.

Care, fezandată astfel, trăiește și mai acut traseul damnat al personajului eponim prin suita de intrigi, trădări, crime până la deznodământu-i damnat și grandios.

Momentele-cheie ale piesei sunt punctate fără excepție și fără cusur, iar actorii, pacienți și victime în acest Sanitarium par a fi injectați, dar nu cu calmante, ci cu stimulente, pentru că nu este vreunul care să nu se ridice la înălțimea ștachetei ridicate de alegerile stilistice ale regizorului.

Cu o infirmitate mecanizată și cu o ură aproape palpabilă față de orice și oricine, inclusiv față de el însuși, Sorin Leoveanu este monstrul pe care îl așteptam. E Joker, e Hannibal Lecter, e Harvey Weinstein, e infamul de care nu duc lipsă istoria, arta și viața de zi cu zi.

Ca și în Radio, alt spectacol pe care îl domină titanic, e minunat să vezi cum un alt interpret reușește să i-l fure vremelnic. Dan Rădulescu, rege și regină (descoperiți voi ce și cum) deturnează atenția de la tiran, lăsând în loc un singur lucru.

Disconfortul spectatorului.

O mențiune specială i se cuvine Teodorei Bălan drept Lady Anne, aceea pe care Richard o seduce în mod aproape neverosimil, mai ales că îi răpusese soțul. Nu doar că pune o vibrație sfâșietoare în reacții, ci și pentru că ea este, paradoxal, protagonista momentului.

Cum?

Da, în lumea Sanitariumului lui Bocsardi, lucrurile se întâmplă altfel.

Într-un mare pariu câștigat, regizorul mai face unul mic, care îi iese, de asemenea.

A horse, a horse, my kingdom for a horse!

Nu cred că e spectator care vine la orice fel de reprezentație a Richard al III-lea care să nu se întrebe:

Oare cum va fi SCENA ACEEA?

După toată cazna la care ne-a supus, după toată arta desăvârșită și neplăcută pe care ne-a oferit-o, Laszlo Bocsardi mai găsește loc și pentru un apogeu care mă obligă să fac o afirmație pentru care mulți îmi vor sări la gât.

Unii ca să mă pupe, alții ca să mă strângă de el.

Richard al III-lea al lui Laszlo Bocsardi se bate cu Richard al III-lea al lui Thomas Ostermeier.

Cine câștigă, asta nici nu mai contează.

Credit foto: Albert Dobrin.

Richard III

DSC_0017

Am vaga banuiala ca am fost printre putinii pe care i-a incantat piesa Richard III in versiunea Teatrului National din Beijing. Colegele Anda si Dana (careia ii multumesc din nou pentru poze) au fost rezervate, asta ca sa folosesc un eufemism, si am vazut multi spectatori parasind sala chiar in timpul reprezentatiei.

Si nu-mi dau seama de unde aceasta retinere, pentru ca spectacolul chinezilor a fost remarcabil, chiar si pentru simplul fapt ca a fost o ocazie rarisima de a patrunde in inima unei alte culturi. De exemplu, personajul lui Lady Anne a recitat pitigaiat si s-a miscat dupa toate canoanele operei chineze, care imi erau familiare din extraordinarul film al lui Chen Kaige Farewell, My Concubine, fapt pentru care m-am delectat cu o mostra autentica a unei civilizatii de peste tari si mari, in timp ce altii se hlizeau mai mult sau mai putin pe infundate.

Aceasta punere in scena urmeaza firul piesei lui Shakespeare, cu mici adaosuri din Macbeth, pentru a un spori un fior mistic foarte in ton cu specificul culturii chineze. Despre interpretari sunt, probabil, tot in contradictie cu partenerele de vizionare, care au acuzat caracterul plat al abordarilor actoricesti. Insa stiu, si nu sunt singurul, ca popoarele asiatice sunt caracterizate de o oarecare reprimare a expresivitatii, de aici si un mod anume de a juca al chinezilor, foarte emfatic, foarte hieratic si foarte mult bazat pe miscari ample.

Protagonistul, poate prea tanar pentru perceptia pe care o avem despre acest personaj negativ marcant al operei lui Shakespeare, s-a inscris in paradigma interpretativa pe care am descris-o mai sus, cu mentiunea ca diformitatea notorie a lui Richard al III-lea a fost exploatata doar in momentele de solitudine, construind astfel o interesanta metafora a unui suflet schilod, nu a unui trup. Transformarea motorie temporara a actorului chineza a fost superba, iar trecerile rapide de la o stare la alta mi-au produs aceeasi senzatie de incantare ca in finalul lui The Usual Suspects (cine a vazut filmul stie la ce ma refer).

DSC_0020

Mizanscena a fost minimala, dar a contribuit la atmosfera prin acele stindarde purtatoare de vicii, atinse de sange si ganduri negre de fiecare data cand tragedia isi mai consuma un act.

Mai presus de toate, insa, si acum cred ca sunt in asentimentul tututor, la impresia de ansamblu a contribuit prezenta unui maestru percutionist in partea din dreapta a scenei. Nici nu stiu ce m-a fascinat mai mult: sunetele variate pe care le producea sau sincronizarea impecabila cu momentele pe care acestea erau menite sa le insoteasca. Imaginati-va un scaun cazand si cum, in exact momentul contactului cu podeaua, izbucneau bubuituri si clinchete impecabil armonizate.

Nu stiu de ce, dar incepe sa imi placa din ce in ce mai mult acest Festival Shakespeare.

DSC_0011