Shakespeare pe canapeaua lui Freud

By Iulian in Teatru 0 Comment

Când am făcut primii pași în Piazza dei Miracoli și am văzut Turnul din Pisa, m-am simțit în neregulă.

Creierul meu îmi semnala că predictibilitatea și coerența percepției asupra realității, adică, practic, ceea ce numim sănătate mintală, erau zdruncinate.

Aceeași senzație este lovitura de maestru pe care Laszlo Bocsardi ne-o dă în Richard al III-lea de la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova.

Și nu ne-o dă oriunde, ci în moalele capului, în zona echilibrului, astfel că, după ce pojghița de stabilitate psihică pe care pășim se năruiește, cădem liber în lumea ambiguităților și a caracterelor deviante și a abuzurilor.

Ciclorama din plan îndepărtat afișează replici din piesă și se deplasează încet, dar nu în sens normal. Și nu i te poți sustrage, pentru că e pe tot fundalul.

În timpul scenei esențiale în care lui Richard i se propune tronul și îl refuză cu ipocrizie, un grup de figuranți mascați demonic se bâțâie ușor în sens circular. Băi, voi chiar sunteți acolo? Dați-mi pace, să pot să mă concentrez la ăia care vorbesc!

Costumele și perucile sunt androgine.

Unii bărbați joacă roluri de femei și unele femei joacă roluri de bărbați.

Decorurile reduse trimit către morgă. Sau ospiciu. Sau morgă de ospiciu.

Toate astea contribuie la un gaslighting strălucit, în care nu doar nu ești doar martorul tragediei, ci ești atins de ea, te simți obligat să lupți pentru a rămâne întreg.

La minte.

Care, fezandată astfel, trăiește și mai acut traseul damnat al personajului eponim prin suita de intrigi, trădări, crime până la deznodământu-i damnat și grandios.

Momentele-cheie ale piesei sunt punctate fără excepție și fără cusur, iar actorii, pacienți și victime în acest Sanitarium par a fi injectați, dar nu cu calmante, ci cu stimulente, pentru că nu este vreunul care să nu se ridice la înălțimea ștachetei ridicate de alegerile stilistice ale regizorului.

Cu o infirmitate mecanizată și cu o ură aproape palpabilă față de orice și oricine, inclusiv față de el însuși, Sorin Leoveanu este monstrul pe care îl așteptam. E Joker, e Hannibal Lecter, e Harvey Weinstein, e infamul de care nu duc lipsă istoria, arta și viața de zi cu zi.

Ca și în Radio, alt spectacol pe care îl domină titanic, e minunat să vezi cum un alt interpret reușește să i-l fure vremelnic. Dan Rădulescu, rege și regină (descoperiți voi ce și cum) deturnează atenția de la tiran, lăsând în loc un singur lucru.

Disconfortul spectatorului.

O mențiune specială i se cuvine Teodorei Bălan drept Lady Anne, aceea pe care Richard o seduce în mod aproape neverosimil, mai ales că îi răpusese soțul. Nu doar că pune o vibrație sfâșietoare în reacții, ci și pentru că ea este, paradoxal, protagonista momentului.

Cum?

Da, în lumea Sanitariumului lui Bocsardi, lucrurile se întâmplă altfel.

Într-un mare pariu câștigat, regizorul mai face unul mic, care îi iese, de asemenea.

A horse, a horse, my kingdom for a horse!

Nu cred că e spectator care vine la orice fel de reprezentație a Richard al III-lea care să nu se întrebe:

Oare cum va fi SCENA ACEEA?

După toată cazna la care ne-a supus, după toată arta desăvârșită și neplăcută pe care ne-a oferit-o, Laszlo Bocsardi mai găsește loc și pentru un apogeu care mă obligă să fac o afirmație pentru care mulți îmi vor sări la gât.

Unii ca să mă pupe, alții ca să mă strângă de el.

Richard al III-lea al lui Laszlo Bocsardi se bate cu Richard al III-lea al lui Thomas Ostermeier.

Cine câștigă, asta nici nu mai contează.

Credit foto: Albert Dobrin.

Pofta de Shakespeare

By Iulian in Teatru 0 Comment

o furtuna_craiova1

O piesa de Shakespeare realizata la Teatrul National din Craiova mi-a readus aminte ca in curand va avea loc festivalul cu acelasi nume, iar asta e indeajuns sa imi genereze fiori de placere anticipata.

Nu numai faptul ca O furtuna este scrisa de marele Will mi-a catalizat aceasta anamneza, cat mai ales calitatea ei exceptionala.

Cu Silviu Purcarete ca regizor de Shakespeare m-am mai intalnit pana acum de doua ori, dar niciodata nu l-am simtit mai inspirat in a-si pune amprenta inventiva si lugubra asupra materialului dramaturgic. O furtuna este un spectacol cu efecte vizuale aproape filmice, dar care aici ti se compun intr-o singura incapere. Miscarea actorilor corespunde perfect scenografiei si orice element de butaforie aparent inutil isi vadeste pana la final utilitatea scenica.

O sursa suplimentara de placere a fost sa ii revad pe doi actori craioveni veterani Constantin Cicort – amuzant de grotesc si Ilie Gheorghe – un Prospero impunator si strabatut de o adanca tristete, care m-au incantat si educat cu creatiile lor inca de cand am descoperit teatrul acum nostalgic de multisor ani.

o furtuna_craiova2

Interesant si meritoriu mi s-a parut si rolul dublu Miranda/Caliban al lui Sorin Leoveanu; evident, cel in care transcende genurile e condamnat sa para caricatural, insa a compensat prin cel al personajului animalic, pe care l-a abordat cu o intensitate un pic infricosatoare, o alternativa cu nimic mai prejos fata de versiunea lituaniana care m-a incantat acum doi ani.

Reputatul si nobelizatul psiholog Daniel Kahneman spunea ca emotia traita si amintirea ei sunt doua lucruri diferite, iar un factor esential in aceasta este finalul. O furtuna a reusit sa unifice aceste doua aspecte: m-am minunat pe tot parcursul ei, iar cele cateva minute din incheiere, care proiecteaza o viziune cu totul inedita pentru mine, mi s-au intiparit un minte ca si cum ar fi incrustate cu fierul rosu.

Si uite-asa mi s-a facut o pofta de Shakespeare de nu pot s-o descriu in cuvinte.

Sa vina Festivalul!

o furtuna_craiova3

Sursa imagini: www.tncms.ro.

Mai e speranta, mai e

By Iulian in Teatru 0 Comment

revolverulNu stiu cum s-a intamplat, dar la piesa „Unde-i revolverul?” n-am reusit sa ajung decat acum, desi este in repertoriul Teatrului National din Craiova de peste doi ani.

S-a facut ca am mers la aceasta piesa in timpul haosului simpatic numit „Saptamana altfel”, perioada in care profesorii si elevii au avut program de voie (sau de nevoie). Ca urmare, sala mare a teatrului din Craiova era plina de pustime, fapt ce m-a tulburat un pic, pentru ca mi-a luat ceva timp pana sa identific niste spectatori mai varstnici decat mine. In atare conditii, m-am gandit ca exista sanse ca piesa sa nu fie dusa pana la capat, cum era sa se intample acum cativa ani la o alta, cand directorul si regizorul Mircea Cornisteanu a aparut inopinat pe scena si a tinut o cuvantare mult prea elevata pentru varsta puberilor care incepusera sa chiuie cand se stinsese lumina.

Dar lucrurile n-au evoluat asa. Copiii au stat relativ cuminti, cu exceptia catorva pe care i-a chinuit in mod repetat vezica sau plictiseala, iar implinirea unei temeri majore (sunete penibile de telefon) n-a venit, culmea, de la vreun scolar, ci de la un profesor, din grupul celor care scrutau sala cu aerul ca le miroase ceva stricat si cu o privire care glasuia ceva gen: Tineretul din ziua de azi e sub orice critica.

Si mai imbucurator, piesa in sine i-a captivat pe elevi si i-a tinut, cu exceptiile mentionate mai sus, tintuiti in scaune, asata fara ca subiectul sa fie neaparat usurel. Unde-i revolverul? este o parabola, simpla in esenta, complexa in manifestare, a axiomei ca, indiferent ce clasa sau categorie sociala detine puterea, o foloseste spre folosul propriu si intru dominarea celorlalte.

Distributia este formata din actori unul si unul: un veteran – Valer Dellakeza, un semi-veteran – Angel Rababoc, doi maturi – Marian Politic si Sorin Leoveanu si un tanar – George Albert Costea. Toti au interpretat formidabil roluri ambivalente si de tot hazul, dar, fara a le face vreo nedreptate celor mai mari ca varsta si experienta, o sa declar ca mezinul George Albert Costea este cel care infuzeaza piesa cu energie, este cel care da dinamism unei manifestari artistice altminteri prea statice pentru publicul cel tanar, care a gustat reprezentatia pe deplin.

Tineri in public, tineri pe scena. Stiu ca o sa am aerul unui venerabil (ceea ce refuza sa cred ca sunt), dar pot sa spun cu o indreptatita insufletire: mai e speranta, mai e.

Vedi Palilula e poi muori

By Iulian in Filme 6 Comments

Stateam in intunericul salii de cinema de la Patria si priveam Undeva la Palilula, cand, deodata, ce-mi trece prin cap? Nu un glont, ca in banc, ci o idee: ce bine ca s-a inventat suprarealismul! Dai de un film ciudat, dar interesant si nu stii de unde sa-l apuci? Pac, suprarealismul! Vezi imagini tulburatoare, morbide chiar, dar nu te poti sustrage farmecului lor? Pac, suprarealismul! Vezi personaje inimaginabile in lumea reala, dar care pastreaza, totusi, o nevazuta filiatie cu aceasta! Pac, suprarealismul!

Asa mi-am tinut in frau acea emisfera a creierului responsabila cu logica, pe parcursul filmului regizat de Silviu Purcarete. Undeva la Palilula incepe cu unele cadre relativ lungi cu un tip carand ditamai geamantanul prin ninsoare. Vericule, daca si filmul asta ma obliga sa vizionez zece minute cum unul umbla si fumeaza si mananca, precum in Politist, adjectiv sau Eu cand vreau sa fluier, fluier, atunci am tulit-o. Aceasta dezonorabila intentie mi-a fost insa prevenita de intrarea in comunitatea cosmareasca, dar delirant de amuzanta a Palilulei, moment in care au demarat scene care se succed, nu cu repeziciune, dar cu un inedit greu de descris in cuvinte. Vrei fir narativ? Pac, suprarealismul!

Ce am remarcat mai intai a fost calitatea imaginilor, cu care nu s-ar fi sfiit sa se prezinte nici Alfonso Cuaron in zilele lui bune. Clare, inventive, colorate in spiritul filmului (adica sa nu va asteptati la alde Jean Renoir), imaginile sunt ca o limba imaginara de cameleon, care te inhata si te trage in universul Palilulei. Apoi apar personajele, care se intrec in a-ti smulge hohote de ras. Aici eu, craiovean prin nastere si domiciliu, am incercat o placere suplimentara. Pe langa George Mihaita, Aron Dimeny sau Horatiu Malaele, apar Sorin Leoveanu (care e N-E-G-R-U), Ilie Gheorghe, Angel Rababoc sau Valentin Mihali. Frumos, n-am ce zice, dar au mai aparut ei pe marele ecran. Da, dar daca iti spun ca in seara cand am vazut filmul, erau un fel de premiera, asa ca aproape toti acestia se aflau raspanditi in sala unde ma gaseam si eu? Aha, e ceva cand simti ca afli undeva in spatiu si timp cand se petrece ceva remarcabil pentru o urbe atat de oropsita ca a noastra.

La un moment dat, apar si excesele in microcosmosul palilulian, dar, culmea, odata cu ele, se intrezareste si un sens. Jos cu suprarealismul, traiasca simbolismul! Stai cuminte, ca nu e nici chiar asa. Doar simti o paralela intre perioada comunista, cu farmecul si puturosenia ei, si cea post-decembrista, cu asa-zisa ei libertate, cu snobismul si artificialitatea ei. Si, daca n-o fi asa, ce, o sa se supere Silviu Purcarete pe mine? Sau voi? Vorba poezioarei:

Se supara cei prosti de-o gluma buna,

Iar cei inteligenti de una rea.

Cum nu stii despre-a mea ce-o sa se spuna

Tu fii prudent si nu te supara.