Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (30)

Era o seară ploioasă de vineri.

Neliniștea alegerilor ce urmau să vină plana asupra tuturor.

Vedeam și simțeam toate acestea, dar eram ferit de morbul bacovian pe care îl proiectau, pentru că mă găseam alături de colegii mei de spiță blogosferică la o nouă ediție de Brânzeturi cum se… cuVin.

Fiecare dintre aceste evenimente sibaritic-sociale este special, dar acesta a fost unul aparte, pentru că, în cadrul lui, am regăsit vinuri ale Cramei Corcova, prezentate chiar de proprietarul român al întreprinderii, Șerban Dâmboviceanu, el însuși protagonistul uneia dintre cele mai reușite incursiuni culturalo-bahice de la începuturile-mi în domeniu.

Într-o lume agitată, în perpetuă schimbare, a fost mai mult decât dătător de speranță să văd că eleganța, bonomia și generozitatea în explicații care l-au caracterizat atunci au rămas neschimbate.

În dialogul cu domnia sa, am revăzut și sporit impresia că domeniul Corcova este un tărâm unde s-a consumat multă istorie.

În cadrul discuției, am aflat că, în unele porțiuni ale viei, solul păstrează scoci antediluviene, de pe vremea că mealegurile noastre erau acoperite de un ocean, iar omenirea era doar un un vis îndepărtat.

Mihai Viteazul, care, până să ajungă ban al Craiovei sau domn al Țării Românești, a fost și bănișor de Strehaia, a făcut danii unor apropiați unele podgorii din zonă, iar crama existentă la 1907 a fost arsă în focul răscoalei din acel an.

Sub atenta și priceputa oblăduire a prințului Anton Bibescu, un veritabil crai de curte veche (dar asta e o altă poveste), ingineri austrieci au construit facilități moderne, care au rezistat până în prezent, tancurile de ciment, bunăoară, fiind utilizate chiar și acum în procesul de vinificare.

Și, fără să fi premeditat în vreun fel asta, permanența istoriei s-a manifestat și în acea combinație vin-brânză care m-a cucerit cel mai mult senzorial și intelectual.

Și atunci, și acum am fost captivat de discreta distincție a unui Sauvingnon Blanc, care, deși e plasat la început de degustare tocmai pentru această virtute a sa, nu trece neobservat, nu se strecoară prin istorie fără să lase vreun omagiu muzei Mnemosina.

Un vin sec, dar care a generat colocvii oricum, numai seci nu.

Dar, conform principiului enunțat de Heraclit, totul curge, așa că, față de Mozzarella Fresca de atunci, acum vinul și-a cununat aromele cu Camembert Delaco, tot o brânză din lapte de vacă, tot onctuoasă și mătăsoasă ca textură, dat una matură, că doar m-am mai maturizat și eu între timp, nu?

Am fost găzduiți de spațiul șugubăț al localului 12Doișpe, care invita la un dialog pe măsură, udat de licoare bahică din belșug, dar și hidratați cu neprețuita apă de masă Dolce Vita, care a neutralizat binecunoscutele efecte secundare ale vinului, lăsând să domnească încrederea, speranța și umorul.

Hai să le facem permanente, ce ziceți?

Credit foto: Daniel Botea, zis și CCRu’.

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (26)

Farmecul filmului Perfect Days al lui Wim Wenders este că te obișnuiește cu rutina unuia dintre cei mai bonomi oameni care au apărut vreodată pe marele ecran, oferindu-ți în același timp ocazia să savurezi micile variații sau deviații de la structura ei.

Același lucru se poate spune și despre seria întâlnirilor Brânzeturi cum se… cuVin.

Asociem un tip de vin cu un soi de brânză.

Pornim de la vinuri albe (spumante, uneori) și ajungem la vinuri roșii.

Savurăm (mergând spre euforie bahică), ascultăm (în limitele euforiei bahice), discutăm (împinși de aceeași euforie bahică).

Frumusețea acestor degustări este că, deși împărtășesc structura organizatorică, nu sunt niciodată la fel.

Întotdeauna e un gust aparte, întotdeauna apar oameni noi și interesanți, iar uneori cadrul este diferit.

De pildă, de data aceasta am fost găzduiți de Casa Romanescu din Craiova, cu atmosfera ei aristocratică, iar evenimentul a fost asociat celebrării a zece ani de activitate ai Centrului de Limbă și Cultură Poloneză din Cadrul Universității din Craiova.

Salonul cel frumos decorat al acestei case inestimabile de patrimoniu a avut locatari vremelnici cosmopoliți și bine dispuși.

Vinurile au provenit de la Domeniile Vînju Mare, aduse fiind chiar de Ion Gîrniță, un vechi și statornic prieten al degustărilor noastre și protagonistul unuia dintre cele mai spectaculoase momente pe care mi-a fost dat să le încerc în cadru lor.

Ca și atunci, un nume princiar mi-a trezit cel mai mare interes, însă de data aceasta vinul n-a mai fost roșu sângeriu, ci de culoarea ambrei din faimoasa camera pierdută în vâltoarea celui De-al Doilea Război Mondial.

Vinul Principelui este un cupaj de Tămâioasa Românească și Chardonnay și reușește să armonizeze două atitudini oenologice diferite.

Pe de-o parte buchetul de arome al Tămâioasei, specific românesc, exuberant și neastâmpărat, și distincția proprie Chardonnay-ului, strugure din care, să nu uităm, se realizează șampania.

Franța este sora noastră mai mare de gintă latină, iar modul cum Chardonnay-ul sprijină și potențează artificiile senzoriale ale Tămâioasei Românești este ca o expresie bahică a ajutorului dat de reprezentanții Hexagonului în secolului al XIX-lea întru realizarea dezideratelor noastre naționale.

Iar ca o perfectă ilustrare a acestei strânse amiciții, Vinul Principelui a fost asociat cu Aperifrais Ile de France de la Delaco, mici bucățele de brânză proaspătă, asezonate cu diverse arome, cum ar fi ceapa, oregano, busuiocul, usturoiul, piperul sau măslinele verzi.

Deși am beneficiat de hidratarea indispensabilă cu largul concurs al celor de la Dolce Vita, voia bună a evenimentului, deja la cote înalte, a atins zenit spre final, când mi s-au relevat două lucruri.

De ce nu se comercializează alcool în zilele de alegeri.

De ce Cetățeanul turmentat al lui Caragiale e un arhetip nemuritor.

Hai noroc în viață, că din pahare curge din belșug!

Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (20)

A fost odată ca niciodată o degustare de vinuri împerecheate cu brânzeturi la care a participat autorul acestor rânduri.

Anii au trecut, fire albe s-au mai strecurat în părul său și al comesenilor, dar această tradiție a evenimentului Brânzeturi cum se… cuVin a continuat neabătută, înfruntând pandemii și izolări și războaie.

De data aceasta am reușit să îmi potrivesc prezența cu a cramei Liliac, care, acum ceva timp întinsese la maxim limitele colegilor mei, printr-o gamă de nouă reprize de sorbiri bahice.

Sesiunea de acum a fost mai cuminte și a avut o configurație echilibrată, a început cu un spumant, a sfârșit cu un vin desert, trecând prin cele trei culori pe care le cunosc pe lume, alb, roze și roșu.

Dintre toate aceste asocieri, preferata mea a fost cea care a adus împreună Liliac Sauvignon Blanc și Camembert Ile de France de la Delaco.

Experiența mea anterioară cu Sauvignon Blanc îmi întipărise senzația unui vin liniștit, răcoritor, caracteristici pe care le-a avut și acesta, plusând cu o aciditate plăcută, ca zâmbetele pe care ți le smulge un introvertit cu simțul umorului, care aruncă în discuție câte o vorbă de duh.

Combinația cu brânza Camembert, la rându-i generatoare de trăiri gustative calme, dar în niciun caz anodine, a fost desăvârșită.

Nu explozivă, nu invazivă, nu sforăitoare.

Dar memorabilă.

A contribuit la asta și o amplă metaforă pe care mi-am construit-o mental și care a pornit de la spusele lui Alexandru Zeca, reprezentantul cramei, potrivit cărora prin acest Sauvignon Blanc, cei de la Liliac au vrut să facă apel la gusturile copilăriei, în special la socul cules primăvăratic și transformat estival în acel suc răcoritor pe care încearcă (fără succes) atâtea companii să îl imite.

Acest recurs la amintiri m-a aruncat cu gândul la Persistența memoriei, tabloul lui Salvador Dali, inspirat, după cum el își relata, din imaginea unor bucăți de Camembert prelingându-se de o masă.

Vinul este ghid prin tezaurul format de circumvoluțiuni.

Din tot ce s-a glăsuit la această relatare, m-a încântat și povestea numelui Cramei Liliac.

Fiind din Transilvania, nu s-a sfiit a exploata mitul pe care ni l-a azvârlit Bram Stoker în ogradă, dar acest animal atât de interesant nu este doar un simbol vag amenințător, dimpotrivă. Liliecii aciuați în clădirile vechi din preajma podgoriei sunt neîntrecuți vânători ai insectelor care dăunează viței de vie, așa că proprietarii le-au adus astfel cel mai semnificativ prinos de recunoștință.

Dacă nu v-am convins încă de amploarea deliciilor acestei seri, aflați și că în festinul, frugal în aparență, spectaculos în esență, s-au regăsit și pufoase felii de Focaccia, pregătite de cei de la C House Milano Craiova, peste care a curs uleiul de măsline desăvârșit al celor de la Eliada.

Vin, pâine, brânză, ulei de măsline, prieteni, voie bună.

Un symposium a la Platon, nu neapărat pe filosofie, ci pe eudemonie.