Adiós a un genio loco!

Spune Kusturica la un moment dat în eseul său despre Maradona:

Dacă n-ar fi fost fotbalist, ar fi fost sigur revoluționar.

Aici e singurul moment în care regizorul sârb se înșală.

Altminteri, Maradona by Kusturica face tot ce e nevoie:

Are ruperi de ritm.

E ireverențios.

E dinamic.

E irezistibil.

E uimitor.

E neobrăzat.

E egocentric.

Are atingerea geniului.

Adică e spiritul lui Maradona însuși.

Există un documentar mai recent, realizat în 2019 de Asif Kapadia, care este o privire mai lucidă asupra lui Diego Armando Maradona.

Acesta este, însă, un panegiric construit de un om care nu ocolește onestitate, despre un altul care nu se sfiește să o afișeze (mărturiile sale despre dependența de droguri sunt la fel de puternice precum Requiem for a Dream).

Numai un artist mare îl poate desluși pe un altul.

Și numai un artist poate înfățișa un cult și se poate lăsa absorbi de el, fără a-și pierde identitatea.

Citez din memorie spusele unui istoric despre Fidel Castro, pe care Maradona l-a adorat:

Cu bune și rele, este una dintre figurile marcante ale secolului al XX-lea. Este unul dintre ultimii giganți ai trecutului recent.

Secolul al XXI-lea se întrevede a fi al oamenilor simpli.

Însă ne vom întoarce mereu asupra veacului trecut, acela al figurilor colosale.

Iar printre aceștia se va afla întotdeauna și Diego Armando Maradona.

Această din urmă imagine este parte a unui portret vizual realizat de cei de la BBC.

Lectii de la cei mici pentru cei mari

Daca n-as fi fost in vizita la Magicamp, documentarul poetic Pries Parskrendant i zeme (Inainte de a zbura inapoi pe pamant) mi s-ar fi parut neverosimil si chiar insuportabil.

Dar am fost acolo, in locul in care adultii par infantili pe langa copiii care sufera de boli oribile si care dobandesc o intelepciune si o vointa de a trai pe care as vrea s-o vad mai des printre cei foarte numerosi care se vaita ca viata e grea.

Astfel ca filmul lituanianului Arunas Matelis a insemnat o revizitare a acestei lectii, redata cu toata mijlocele audio-vizualului, la caror realizare au contribuit insisi copiii suferinzi, dar zburdalnici, carora li s-a dat cateodata o camera si libertatea de a filma si vorbi ce doresc.

Ansamblul de imagini prelungi cu spatii de spital, de interviuri in prim-plan cu micutii, dar si cu maturii care ii insotesc, precum si de stop-cadre care ar sta loc de cinste in orice galerie de arta mi-a umplut o ora din viata fara sa-mi dau seama cum a trecut timpul. De fapt, nu a trecut, ci s-a estompat, pentru ca lirismul dureros din Pries Parskrendant i zeme e atemporal.

Este despre lupte castigate sau pierdute, despre suferinta si speranta si despre curajul in fata mortii.

O ora de educatie pe care cei mici ne-o daruiesc noua, cei zisi mari.