Daca n-as fi fost in vizita la Magicamp, documentarul poetic Pries Parskrendant i zeme (Inainte de a zbura inapoi pe pamant) mi s-ar fi parut neverosimil si chiar insuportabil.
Dar am fost acolo, in locul in care adultii par infantili pe langa copiii care sufera de boli oribile si care dobandesc o intelepciune si o vointa de a trai pe care as vrea s-o vad mai des printre cei foarte numerosi care se vaita ca viata e grea.
Astfel ca filmul lituanianului Arunas Matelis a insemnat o revizitare a acestei lectii, redata cu toata mijlocele audio-vizualului, la caror realizare au contribuit insisi copiii suferinzi, dar zburdalnici, carora li s-a dat cateodata o camera si libertatea de a filma si vorbi ce doresc.
Ansamblul de imagini prelungi cu spatii de spital, de interviuri in prim-plan cu micutii, dar si cu maturii care ii insotesc, precum si de stop-cadre care ar sta loc de cinste in orice galerie de arta mi-a umplut o ora din viata fara sa-mi dau seama cum a trecut timpul. De fapt, nu a trecut, ci s-a estompat, pentru ca lirismul dureros din Pries Parskrendant i zeme e atemporal.
Este despre lupte castigate sau pierdute, despre suferinta si speranta si despre curajul in fata mortii.
O ora de educatie pe care cei mici ne-o daruiesc noua, cei zisi mari.
