Dj Iulius se da pe reggaeton

Imi place melodia asta pe care unii au acuzat-o ca se aude ca o manea pentru ca spune o poveste in muzica si versuri. Prin bunavointa bestialei mele surori care o mai rupe pe spaniola, am aflat ca e vorba despre tradare in dragoste si in prietenie, totul prin filtrul echivocului.

Cele doua voci, unice in felul lor, se imbina superb.

Un miracol

Domnule Aronofsky,

Nu ma cunoasteti si, probabil, nu ma veti cunoaste niciodata. Sunt un om simplu, cu o slujba simpla, cu o viata simpla. Ma duc dimineata la birou, scriu niste cifre pe un monitor, apoi le tiparesc si ma intorc seara acasa. Prieteni am cativa si nu ma intalnesc foarte des cu ei. Singura mea pasiune este sa privesc filme. Singura mea bucurie este sotia mea. Era. Destinul a vrut sa mi-o rapeasca prea devreme. Intr-o seara, a fost lovita de o masina, a ajuns in coma la spital si a murit la cateva ore dupa.

Din acel moment, viata mea s-a rupt. Nu a mai insemnat nimic. Nu am putut sa mai muncesc, sa mai zambesc, aproape nici sa mai mananc. Asa ca, la un moment dat, m-am hotarat sa imi pun capat zilelor. Am cumparat niste otrava pentru soareci, pe care voiam sa o presar in ultima mea cina.

In acea seara, un prieten, care mi-a suportat toate starile si care a incercat, cum s-a priceput el mai bine sa imi insufle din nou pofta de viata, m-a invitat la un film. Am acceptat, ca sa nu dau de banuit. Filmul se numea The Fountain.

Mi-au atras atentia imaginile de la inceput, apoi povestea din ce in ce mai ciudata m-a prins, iar muzica a facut sa vibreze ceva in mine. Nu prea tin minte nume de actori, dar nu o sa-i pot uita pe Hugh Jackman si Rachel Weisz care m-au emotionat prin daruirea cu care joaca. Dar nu pentru asta va scriu acum.

Tot filmul nu am priceput nimic. Decat la final. Atunci am inteles ce inseamna sa lupti pentru dragoste si tocmai asa sa te indepartezi de ea, sa iti dai seama prea tarziu, sa traiesti cu regretul si sa te bucuri ca exista totusi memoria care te tine aproape de cel drag. Am simtit ca e bine sa iubesti, oricum ar fi. Si am inteles ca, pentru sotia mea, trebuie sa traiesc, sa muncesc si sa fac bine celor din jur, pentru ca ea va fi intotdeauna alaturi de mine.

M-am intors acasa, am luat otrava si am aruncat-o cat mai departe, ca sa nu ajunga in mainile altcuiva din greseala.

Va multumesc,

Un om

Pur si simplu superb

Dragoste si suferinta, dragoste din nimic, dragoste dincolo de sex, dragoste neimpartasita. dragoste si incurcaturi, dragoste pe dos, dragoste fara bariere, pur si simplu dragoste.

Bill Nighy, Colin Firth, Liam Neeson, Emma Thompson, Keira Knightly, Hugh Grant, Alan Rickman, Rodrigo Santoro, Billy Bob Thornton, Mr. Bean si un regizor+scenarist cu mintea in tjjjj de mii de directii – Richard Curtis.

Asta e Love actually, care n-are niciun scop metafizic decat acela de a te face sa te simti bine.

Nu e cel mai bun film facut vreodata, dar e cel mai apropiat de perfectiune.

Pur si simplu, vedeti-l!

De ce iubim roboteii?

Pentru ca ei ne invata pe noi, oamenii, asa-zisele fiinte inzestrate cu sentimente si pasiuni, cum sa iubim. Wall-E e un robotel super simpatic, a carui unica menire e sa stranga gunoaie si care se vede prins intr-o aventura, pe cat de frumoasa, pe atat de spectaculoasa.

Sa fiu sincer, m-a incantat filmul, dar m-a si facut sa ma rusinez un pic pentru faptul ca a fost nevoie sa se treaca de la oameni la masini, ca sa se mai poata spune acel gen de poveste de dragoste care te face sa visezi si in care, din pacate, nu mai crede aproape nimeni. Ei bine, pe lume e un sceptic mai putin si, in plus, am scapat, in sfarsit, de teroarea pe care mi-a inoculat-o Terminator.

Intotdeauna am considerat ca fiecare film al celor de la Pixar e cel mai bun pe care l-au facut. Dar cu Wall-E, au ridicat in asa hal stacheta, incat le va fi greu pana si lor sa si-o depaseasca. Sper sa incerce.

Baieti, nu mai cititi prostii gen Cum sa cuceresti o femeie! Vedeti Wall-E si o sa stiti tot ce trebuie.

Venus – pentru cei care gusta unul sec

Cand era in floarea varstei, Peter O’Toole mi s-a parut un actor extraordinar; e suficient sa-mi aduc aminte de Lawrence al Arabiei sau cele doua ipostaze ale lui Henric al II-lea (din Becket si A Lion in the Winter). Dar in Venus, ceea ce eu consideram talent actoricesc s-a dovedit mai degraba har nepamantean. Imaginati-va o mumie umblatoare, cu ochii scaparand de lascivitate, care reuseste sa vrajeasca si sa tulbure o fetiscana, in stare sa se contamineze de gelozie si care mai are suflu sa rosteasca replici din Shakespeare cu pasiunea unui pustan care da la teatru.

Venus e, la suprafata, cronica unei idele neobisnuite (si neverosimile, de ce sa n-o recunoastem), dintre un pensionar avansat si o tipa mai de la tara (incredibil, au si englezii asa ceva!), tragi-comica la inceput, cam patetica spre final. La cei peste 75 de ani ai lui O’Toole, nu lipsesc accentele elegiace despre varsta a treia spre a patra. Totul asezonat cu umor englezesc. Adica sec.

Pentru cei care nu-l compatimesc pe acest nemaipomenit actor pentru cele 7 nominalizari la Oscar, filmul se poate rezuma la atat. Dar eu nu pot sa nu fiu incantat ca, dupa ce a fost recompensat, ca un milog, cu acea statueta onorifica in 2003, Peter O’Toole le-a aratat degetul din mijloc celor de la Academie: „Fraierilor, nu puteti voi sa ma nominalizati, cat pot eu sa joc!” si si-a continuat activitatea (intrati pe www.imdb.com, sa vedeti cate proiecte a mai avut batranelul de atunci). Bineinteles ca Hollywood-ul l-a taxat pentru aceasta insolenta cu inca o nominalizare la Oscar.

Peter O’Toole se pregateste sa ne paraseasca. Sa speram ca acest moment il va gasi pe scena unui teatru sau pe platourile de filmare. Merita.

The Air I Breathe

Filmul asta are parti bune si parti noi. Problema e ca partile bune nu sunt atat de noi, iar partile noi nu sunt atat de bune (si nici numeroase); asa ca pelicula penduleaza intre mediocru si bunicel.

The Air I Breathe e ilustrarea cinematografica a unui proverb asiatic care imparte trairile omenesti in fericire, placere, tristete si dragoste. Cam atat cu noutatea. Sub aceasta spoiala spiritual-orientala se ascunde un cvartet de povesti, urzite in gen Inarritu, adica distincte, dar care se intretaie si se influenteaza decisiv unele pe altele. Efectul lor e insa inegal si asta mai ales datorita interpretarilor. Kevin Bacon, cel indragostit platonic si profund, arata si joaca de parca s-ar fi trezit dintr-o betie crunta, Brendan Fraser se chinuie, fara prea mult succes, sa faca pe interlopul dur, dar bun la suflet si cu aere de clarvazator, Sarah Michelle Gellar e victima bucatii ei de scenariu, copios trase de par, in schimb, Forest Whitaker este sublim. Filmul merita vazut chiar si numai pentru el. Toti cei care se mai indoiau ca e un actor mare dupa Oscarul pentru The Last King of Scotland sunt invitati sa-si puna cenusa in cap.

Despre regizor, Jieho Lee pe nume, nu auzisem in viata mea, asa ca l-am cautat pe net si am dat peste un tip mai pustan decat imi imaginam. Mare noroc pe el sa aiba de-a face cu o asa distributie de la varsta asta. Sa speram ca o sa invete din greseli si nu o sa si-o ia in cap.

P.S. In film mai apare si Andy Garcia intr-un foarte sablonard rol de mafiot. Asta e, joci ce se cere, ca sa ai ce pune la copii pe masa…