Bă, io nici nu mă uit!

Eram în sala de cinema și, la o scenă din Nope al lui Jordan Peele, tensionată de te lua cu rece și cald în același timp, un puștan din spatele nostru a exclamat:

– Bă, io nici nu mă uit!

Vorbe emblematice pentru ce înseamnă acest nou film al unui cineast care are tupeu, are meșteșug și are și teme din lumea înconjurătoare, pe alese.

Ca unul care a văzut și Get Out, și Us, eram pregătit pentru modul cum Peele se poziționează fix în centrul de greutate al unui triunghi echilateral format din oroare, umor și tâlc.

De fapt, provocarea cea mai măgulitoare pe care regizorul-scenarist o adresează spectatorului, pe a cărui inteligență contează, este să extragă parabola din noianul de secvențe amuzante sau înspăimântătoare (uneori îngemănate), pe care le compune cu o precizie detestabilă. Jordan Peele cunoaște detaliul că organul acela pe care îl avem în craniu funcționează cu previziuni, pe care le spulberă când ți-e lumea mai dragă. Ba, culmea siguranței de sine, o face și când crezi că ești în gardă.

Nu știu dacă Hitchcock sau Clouzot sau Craven sunt în iad sau în rai, argumente ar fi pentru ambele. Dar, de oriunde or fi, se uită la Jordan Peele și, apoi, unul la altul cu un surâs aprobator.

Așa, puștiule, așa!

Nu vreau să vă spun foarte multe despre Nope.

Nu pentru că n-aș știu cum s-o fac sau n-aș avea ce, ci pentru că este o axiomă a peliculelor de suspans de la care nu mă abat. E destul să știți că se petrece într-o fermă dintr-un ținut arid, unde evenimente sinistre și fenomene meteorologice și mai dihai le pun vitejia și inventivitatea și nervii la încercare unor trei personaje.

Unul este adorabilul Angel (Brandon Perrea), alta e volubila Em (Keke Palmer), iar ultimul, dar în fapt, cel dintâi este OJ (Daniel Kaluuya).

Despre el am mai multe de spus, pentru că, deși, taciturn fiind, pare pierdut deseori în fața limbuției partenerilor de ecran, are o superbă interpretare centrată pe acei ochi mari, folosiți cumva altfel decât în Get Out.

Aici sunt ochii care văd, dincolo de ecrane și de spectacol.

Sunt ochii care se uită să înțeleagă.

Sunt ochii care se uită la oameni, când altcineva nu o mai face.

Sunt ochii pe care ai avem cu toții, dar pe care începem să nu îi mai folosim.

Este posibil, ba chiar foarte probabil să plecați de la Nope cu un amestec de scârbă și nedumerire.

Așa că vă dau o cheie, o replică fugitivă din film:

In the cloud.

Fragilitatea omului

Sfarsitul copilariei de Arthur C. Clarke te introduce rapid in senzatia de neliniste care va domina tot romanul. Overlorzii, o rasa ultra-inteligenta si misterioasa, intra in contact cu pamantenii si isi instaleaza navele gigantice deasupra marilor orase. Nu urmeaza vreun atac nimicitor, ci doar instaurarea unei noi ordini mondiale, bazate pe liniste, uniformizare si armonie, la a caror respectare noii veniti vegheaza cu strasnicie, fara a se arata la fata.

Clarke acopera perioade mari de timp printr-o proza care pare ca il imbie pe cititor sa faca presupuneri. La inceput, la primele contacte cu overlorzii, omenirea este cea pe care o stim: turbulenta, neincrezatoare, incapatanata in a-si pastra identitatea. Cu o bunavointa implacabila, Karellen, Supraveghetor al Pamantului, demonteaza toate tentativele de rezistenta si conduce omenirea spre stadiul cand isi poate intalni noii stapani, care au infatisari familiare, dar deloc placute oamenilor.

La momentul cand overlorzii se dezvaluie, oamenii se complac deja intr-o pasnica mediocritate, bazata pe un nivel de trai ridicat si o mobilitate care le permite sa calatoreasca dintr-un colt al altului al mapamondului in cateva ore. Peisajul nu e atat de sumbru ca intr-o distopie clasica, dar parca aduce totusi, mai ales ca intentiile nepamantenilor raman la fel de obscure, iar cateva elemente abil presarate pe ici, pe colo de Clarke intriga si instiga la banuiala ca scopul overlorzilor este dincolo de simpla pace mondiala.

De cand ma stiu, mi-am format un sistem anume de a recenza o carte: urmand momentele subiectului, asa cum le-am invatat in gimnaziu, fac un scurt rezumat pana la momentul catalizator al actiunii, cunoscut indeoste sub numele de intriga. Sfarsitul copilariei m-a pus in dificultate, pentru ca este perpetuu surprinzatoare; de la capitol la capitol nu ai cum sa ghicesti cum va evolua si ce personaje vor aparea. Si sunt slabe sanse ca supozitiile pe care, inevitabil, un cititor le va face sa atinga grandoarea pe care scriitorul o rezerva romanului sau la final.

O betie cosmica de culori si o viziune deopotriva colosala si infernal de trista asupra destinului omenirii vor insoti ultimele pagini ale unei carti care are darul de a se agata cu incapatanare de memoria celui care a parcurs-o.

 

Evolutia postcomunista a thriller-ului

district-9-posterDoua precizari: nu o sa ma aplec decat asupra unei subspecii a acestui gen de film, mai precis, asupra thriller-ului de haituiala; asa cum o arata si titlul, nu o sa urmaresc istoria acestui tip de thriller de la originile cinematografiei si pana astazi, pentru ca nu m-am hotarat inca sa imi dau vreun doctorat la Spiru Haret.

The Fugitive. Thriller de urmarire deja clasic, adanc ancorat in realitate, cu efecte speciale cat sa sustina povestea, cu preocupare intensa pentru umanitatea si verosimilul situatiilor si mizand mult pe interpretari de exceptie.

Enemy of the State. Pastreaza multe din caracteristicile predecesorului, mai ales in privinta interpretarilor, dar se concentreaza mai mult pe a aduce la zi evolutia tehnologica si implicatiile sale la nivel de efecte sociale.

Minority Report. Depasim contemporaneitatea si ne deplasam intr-o varianta de viitor, pornind de la o premiza originala. Acum accentul se deplaseaza pe efectele speciale si pe construirea contextului general, adica a lumii futuriste unde se desfasoara actiunea. Interpretarile se pastreaza la un nivel decent, dar nu mai constituie principala atractie.

District 9. Cadrul SF se pastreaza, dar mutatiile in structura narativa si in cea simbolica sunt marcante. Intr-un moment nu indepartat de al nostru, langa un oras mare apare o nava extraterestra, dar nu cu intentii agresive, ci mai degraba esuata. Echipajul ei, format din cateva milioane de fiinte umanoide verzi, gaseste azil in acel oras si ajunge sa formeze un ghetto in toata legea, cu toata mizeria si discriminarea aferente. Ajungem in punctul in care personajul principal, un functionar cu toate trasaturile acestei categorii profesionale, este insarcinat sa evacueze toata aceasta populatie extraterestra. I se intampla ceva si ajunge cel mai haituit om de pe planeta, se aliaza chiar cu un extrapamantean, iar bunul simt ma obliga sa ma opresc aici cu dezvaluirile.

Ceea ce face acest film remarcabil este structura narativa, asemanatoare unui documentar, filmat ca pentru televiziune si presarat cu declaratii de la diverse persoane implicate si modul cum tiparele sistemului de valori (oamenii – buni, alienii – rai) sunt inversate. Alegoria despre apartheid (filmul e realizat in Africa de Sud) e evidenta.

Pe langa aceste trasaturi inovative, filmul pastreaza caracteristicile acumulate pana acum de inaintasii sai. Are actiune antrenanta, cu o bucata consistenta in blood and gore, interpretari bunicele (cu un asterisc in plus pentru actorul principal, Sharlto Copley), dezvoltari de relatii interumane, pardon, inter-specii, superficiale, dar suficiente, si un final care, fir-ar sa fie, ma obliga sa imi refac iar acel top 10 de care v-am mai spus.

District 9 e un semnal imbucurator ca, oricat ne-am fi rafinat gusturile si pretentiile in materie de filme, meseriasii adevarati ai industriei viselor tot mai gasesc resurse sa ne surprinda, sa ne tina in suspans si sa ne incante.