Eram în sala de cinema și, la o scenă din Nope al lui Jordan Peele, tensionată de te lua cu rece și cald în același timp, un puștan din spatele nostru a exclamat:
– Bă, io nici nu mă uit!
Vorbe emblematice pentru ce înseamnă acest nou film al unui cineast care are tupeu, are meșteșug și are și teme din lumea înconjurătoare, pe alese.
Ca unul care a văzut și Get Out, și Us, eram pregătit pentru modul cum Peele se poziționează fix în centrul de greutate al unui triunghi echilateral format din oroare, umor și tâlc.
De fapt, provocarea cea mai măgulitoare pe care regizorul-scenarist o adresează spectatorului, pe a cărui inteligență contează, este să extragă parabola din noianul de secvențe amuzante sau înspăimântătoare (uneori îngemănate), pe care le compune cu o precizie detestabilă. Jordan Peele cunoaște detaliul că organul acela pe care îl avem în craniu funcționează cu previziuni, pe care le spulberă când ți-e lumea mai dragă. Ba, culmea siguranței de sine, o face și când crezi că ești în gardă.
Nu știu dacă Hitchcock sau Clouzot sau Craven sunt în iad sau în rai, argumente ar fi pentru ambele. Dar, de oriunde or fi, se uită la Jordan Peele și, apoi, unul la altul cu un surâs aprobator.
Așa, puștiule, așa!
Nu vreau să vă spun foarte multe despre Nope.
Nu pentru că n-aș știu cum s-o fac sau n-aș avea ce, ci pentru că este o axiomă a peliculelor de suspans de la care nu mă abat. E destul să știți că se petrece într-o fermă dintr-un ținut arid, unde evenimente sinistre și fenomene meteorologice și mai dihai le pun vitejia și inventivitatea și nervii la încercare unor trei personaje.
Unul este adorabilul Angel (Brandon Perrea), alta e volubila Em (Keke Palmer), iar ultimul, dar în fapt, cel dintâi este OJ (Daniel Kaluuya).
Despre el am mai multe de spus, pentru că, deși, taciturn fiind, pare pierdut deseori în fața limbuției partenerilor de ecran, are o superbă interpretare centrată pe acei ochi mari, folosiți cumva altfel decât în Get Out.
Aici sunt ochii care văd, dincolo de ecrane și de spectacol.
Sunt ochii care se uită să înțeleagă.
Sunt ochii care se uită la oameni, când altcineva nu o mai face.
Sunt ochii pe care ai avem cu toții, dar pe care începem să nu îi mai folosim.
Este posibil, ba chiar foarte probabil să plecați de la Nope cu un amestec de scârbă și nedumerire.
Așa că vă dau o cheie, o replică fugitivă din film:
In the cloud.
Sfarsitul copilariei de Arthur C. Clarke te introduce rapid in senzatia de neliniste care va domina tot romanul. Overlorzii, o rasa ultra-inteligenta si misterioasa, intra in contact cu pamantenii si isi instaleaza navele gigantice deasupra marilor orase. Nu urmeaza vreun atac nimicitor, ci doar instaurarea unei noi ordini mondiale, bazate pe liniste, uniformizare si armonie, la a caror respectare noii veniti vegheaza cu strasnicie, fara a se arata la fata.
Doua precizari: nu o sa ma aplec decat asupra unei subspecii a acestui gen de film, mai precis, asupra thriller-ului de haituiala; asa cum o arata si titlul, nu o sa urmaresc istoria acestui tip de thriller de la originile cinematografiei si pana astazi, pentru ca nu m-am hotarat inca sa imi dau vreun doctorat la Spiru Haret.