În prezent, Matera este o bijuterie turistică, mai ales după ce finalul epopeii lui Daniel Craig ca James Bond – No Time to Die – începe cu o secvență magnifică de acțiune filmată acolo.

Dar era o vreme când Matera era supranumită ”Rușinea Italiei”, fiind o efigie a sărăciei și subdezvoltării care a caracterizat sudul Cizmei încă de la unificarea adusă de Garibaldi și Cavour.

Semne ale acestei dihotomii cu partea septentrională a Italiei încă se văd, dar totodată partea aceasta de lume are un farmec inegalabil.

Aceste două laturi antitetice se regăsesc excelent reliefate în Murder in Matera de Helene Stapinski.

Cartea e o treime istorie de familie, o treime roman și o treime ghid turistic, în special culinar.

Autoarea știe din familie că, înainte ca strămoașa sa Vita să emigreze în America, a avut loc o crimă comisă de o rudă a sa din trecutul îndepărtat.

Obsedată ca nu cumva această apetență pentru violență să fie genetică, știind că până la ea o mai manifestaseră și alte neamuri, Helene Stapinski purcede într-o investigație care se va întinde pe mulți ani și care o va purta prin toate colțurile Basilicatei, regiunea în care se găsește Matera.

În contrapunct, urmărim viața plină de tragedii a Vitei, de la primii pași până la ultimele clipe, petrecute în New Jersey.

Dacă paginile petrecute în prezent sunt pline de suspansul descoperirii și savuroase când descriu felurite practici gastronomice, acelea din trecut sunt dureroase.

Parcurgându-le, vizita aceea la o casă ruprestră din Matera, unde oamenii sălășluiau alături de animale, a căpătat, restrospectiv, o și mai mare forță evocatoare.

Tot așa am înțeles de ce în muzeul de lângă catedrala din piața cea mare a Materei am întâlnit un crucifix absolut înfiorător.

Nu e nimic înălțător sau măcar care să îndemne la compasiune la această înfățișare a lui Iisus pe cruce.

Pur și simplu este un hipernaturalism al unui rigor mortis oribil.

Dar la fel de emaciați ca această figură a lui Hristos trebuie să fie fost și cei mai mulți dintre locuitorii Materei și Basilicatei înainte ca prosperitatea adusă de turism să le amelioreze viețile.

Rănile redate apăsat pe opera plastică religioasă sunt expresia celor sufletești ale acelor oameni.

De aceea, închei din nou, ca și la articolul despre Jafului secolului, cu același citat din Belfast, căci fiecare nație îl poartă ca povară:

Pentru cei care au plecat.

Pentru cei care au rămas.

Pentru cei care s-au pierdut.