Amintiri de famiglie

By Iulian in Filme 0 Comment

În ampla operă a lui Federico Fellini, apostol al lirismului cinematografic alb-negru, Amarcord se distinge drept o creație foarte colorată.

Nu doar grație cromaticii desăvârșite, ci și naturii personajelor și situațiilor înfățișate.

Filmul fellinian m-a ajutat să înțeleg mai bine și demersul lui Paolo Sorrentino în È stata la mano di Dio. Cineastul deja consacrat se uită în trecut și ne furnizează un fel de autobiografie vag înșelătoare, care se vrea a fi o frescă a microcosmosului unde s-a format, dar și o explicație a preocupărilor, angoaselor și stilului său.

De aceea, Amarcord (care s-ar putea traduce drept Îmi amintesc) nu merită puricat pentru coerență. Așa cum mecanismul memoriei este departe de a fi linear sau structurat ca o bibliotecă, așa și modul cum își compune Fellini pelicula este tributar zbânțuielii unei anamneze naturale.

Fiecare dintre vignetele pe care regizorul le realizează cu o grijă mai mare decât pare la prima vedere are ceva de oferit.

Unele sunt nerușinate.

Unele sunt tulburătoare.

Altele sunt înduioșătoare.

Figurile care îl înconjoară pe protagonist, un adolescent în care se deșteaptă mugurii erotici și care face toate tâmpeniile specifice vârstei, sunt arhetipale: părinți colerici, un fel de Malena de Rimini, unchiul fante de Obor (sau Piazza, cum o fi la ei), preotul paroh plictisit, activiștii fasciști săraci cu duhul și alții pe care îi știm de aievea sau din alte creații din vasta cinematografie italiană.

Captivante separat, momentele din Amarcord impresionează prin modul cum evoluează. Primele sunt rocambolești, au ceva de farsă și sunt distractive cum rar găsești în filmografia lui Fellini. Pe măsură ce timpul trece și copilăria se deplasează spre maturitate, devin mai elegiace, unele chiar triste.

Amarcord e povestea inevitabilei izgoniri din Paradis.

Fiecare dintre noi a trăit-o, mai lin sau mai abrupt.

Ocho y medio

By Iulian in Filme 0 Comment

Desigur, Dolor y gloria oferă multe chiar și la o vizionare independentă de orice intertextualitate.

Pedro Almodovar este aici același, un pic derutant, niciodată grăbit, combinând melancolia propriilor trăiri la senectute cu libertatea de a le exploata creativ, rulând scene care emoționează sau pun pe gânduri sau chiar amuză și lăsând o tensiune existențială să se acumuleze chiar și în cele mai inofensive momente.

Ca alter-ego al regizorului, Antonio Banderas este uluitor. Arătos a fost, arătos a rămas, însă actorul poartă decrepitudinea cerută de rol cu o naturalețe care te face aproape să îți atingi nervul sciatic și să îi mulțumește că încă te cruță. În același timp, fără să apese în vreun fel pe expresivitate, ne face părtași la o gamă de sentimente difuze și, deci, aproape de ce simțim fiecare dintre noi în fiecare clipă.

Da, Dolor y gloria este un film care te captivează, chiar și când e atât de lent, încât e ca un gardian care descuie ușa temniței și îi spune prizonierului: Ești liber să pleci!

Iar acesta nu cutează să treacă pragul.

Însă o experiență aparte este jocul asemănărilor și deosebirilor dintre această creație și 8½ al lui Federico Fellini.

Ambele sunt plăsmuite din lutul moale al autobiografiilor subiective ale unor doi mari cineaști.

Ambele sunt autodafé-uri în care nu poți să ai deplină încredere.

Ambele anulează obstacolul aparent insurmontabil dintre realitate și ficțiune, dintre material și oniric.

Ambele îi au drept protagoniști pe actorii favoriți ai regizorilor – Antonio Banderas al lui Almodovar, Marcello Mastroianni al lui Federico Fellini.

Ambele ne întredeschid porți către profunzimile întortocheate ale minții și conștiinței artistului.

8½ și Dolor y gloria au și rația lor de diferențe.

Tonalitatea este mai jucăușă la Fellini, pe când la Almodovar are ceva visceral.

Nu-mi pot imagina filmul italianului altfel decât în alb-negur, pe când al spaniolului e curat expresionism cinematografic (inclusiv hainele zilnice ale personajului lui Banderas sunt armonizate într-un mod care l-ar încânta și pe un Monet).

Pelicula felliniană are potențial să le supere pe feministe, iar cea almodovariană pe adepții familiei tradiționale.

Oricum le-ai privi și le-ai întoarce, 8½ și Dolor y gloria nu sunt doar fărâme ale acelor care le-au realizat.

În ele punem și o parte din noi înșine.

P.S. Am vizionat Dolor y gloria în aer liber, în cadrul proiectului Urban Movie, organizat de Casa de Cultură ”Traian Demetrescu” din Craiova și de Laurențiu Tudor, un om atât de inimos în a duce arta către semeni, că îl și compătimesc.

Elegia goliciunii sufletesti

By Iulian in Filme 0 Comment

La_Dolce_VitaUn film de trei ore poate fi gol de substanta, dar plin de forma. O galerie de situatii si personaje in care nimicnicia sufleteasca e obiect de studiu solicita un efort sustinut de rabdare din partea privitorului si o oarecare apetenta pentru film ca mecanism expozitiv, nu narativ.

Aceastea fiind spuse, m-am achitat de sarcina de a-mi schita obiectiv opinia despre La Dolce Vita. De acum incolo ma pot lasa in voia propriilor trairi.

Una dintre ele ar fi lehamitea. Nu fata de realizarea cinematografica in sine, ci fata de ce infatiseaza. La un moment dat, risti sa te contaminezi de starea de nimic (concept pe care l-am enuntat cand a fost vorba despre o carte de Milan Kundera) a spectrelor umane (pentru ca fiinte cu greu se pot numi), fapt care, desi neplacut, e un motiv de lauda pentru arta lui Fellini.

O alta traire ar fi atentia focalizata. Singura metoda prin care episoadele disparate care compun acest film pot contura ceva este sa urmaresti cu precadere reactiile personajului lui Marcello Mastroianni. Nici el nu scapa de morbul vidului interior, dar asta nu il scuteste de a se comporta in diverse feluri cand intra in contact cu al altora.

La_Dolce_Vita2

Minunata din punct de vedere static, scena aceasta trece foarte rapid in film.

Merita amintita si pozitionarea valorilor. In orice dictionar de specialitate, scena emblematica din La Dolce Vita este cea a Anitei Ekberg balacindu-se in Fontana di Trevi. Admit ca, fotografic vorbind, aceasta imagine serveste cel mai bine promovarii filmului, dar momentele sale de zenit trebuie cautate in moduri de redare specifice cinematografiei. Daca ar fi sa aleg tot din bucata alocata divei celei blonde, dragute si superficiale, ar fi dansul frenetic, contrapus spleen-ului comesenilor.

Pe ici, pe colo, apare incantarea. Da, n-are cum sa lipseasca, Fellini stie sa ti-o smulga, chiar si cand nu simti vreo pasiune deosebita pentru el.

Dar sa nu uit plictisul. La trei ore cat are La Dolce Vita, coreland cu prima traire pe care am amintit-o, e inevitabil.

Dar, in ciuda lui, uite-ma aici, scriind despre acest film.

Cred ca e de bine.

La_Dolce_Vita3

Ceea ce nu se poate spune si despre starea de spirit a acestor personaje.