Muzica e teren de joacă

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Circumstanțe obiective m-au împiedicat să ajung la toate concertele din cadrul deja tradiționalului Festival Internațional ”Craiova Muzicală”, așa cum procedez îndeobște, însă cele două la care am avut norocul să fiu prezent mi-au relevat că muzica, în ciuda foarte elaboratei ei codificări pe note, tonuri și toate cele, rămâne un imens teren de joacă.

Să îl luăm pe Gilles Apap, de pildă.

Există în limba engleză un termen greu de tradus în română – ”trickster”. Omul pe șotii, mucalit, dar nu neapărat răuvoitor.

Violonistul francez a fost toate acestea și multe altele.

Ne-a cântat vals cu accente de country, blues cu intarsii țigănești, arii clasice cu morgă serioasă, de parcă ar fi venit direct de la Musikverein și niște bătute de-ale noastre, românești, cu o vervă de scripcar neaoș, de parcă și-ar fi făcut ucenicia pe lângă Barbu Lăutaru.

Momentele care m-au întins în mod special au fost acele bucăți de muzică tradițională irlandeză, care m-au trimis direct, fără escală sau chiar îmbarcare, în această țară minunată, în care magia supraviețuiește în starea ei originară.

Am simțit-o văzând superbul film The Secret of Roan Inish, dar și nemijlocit, admirând acele coline înverzite și acele faleze maiestuoase unde ești una cu natura.

Și le-am simțit și acum, ascultându-l pe Gilles Apap.

Care s-a jucat cu voioșia, dar și cu generozitatea unui copil.

Nu și-a asumat vreo poziție privilegiată, ci s-a plimbat printre muzicienii Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova, smulgându-le zâmbete largi, precum și performanțe artistice senzaționale.

În încheierea festivalului, care m-a găsit din nou în sală de concerte, ne-am jucat din nou, cu timpul și spațiul.

Structura programului, care a inclus polci și valsuri vieneze celebre, ne-a pus în situația de celebra Anul Nou mai devreme.

Amfitrion a fost violonistul și dirijorul Russell McGregor, care, dincolo de un umor specific britanic (e australian, deci tot pe-acolo), a avut niște jachete care concurează cu cămășile maestrului Horia Dinu Nicolaescu, fapt pe care nu îl credeam omenește posibil.

A avut alături o trupă proprie, dar și muzicieni craioveni și nu mică mi-a fost plăcerea de a vedea cât de bine se armonizează.

De asemenea a fost secondat de soprana Elisabeth Wimmer și de baritonul Thomas Weinhappel, care s-au tachinat, s-au luat peste picior muzical, dar care au sfârșit întotdeauna într-o duioasă comuniune.

Și nu pot să nu mă joc eu însumi un pic cu niște vorbe celebre

Baritonul nostru e leit Cillian Murphy alias Oppenheimer, așa-i?

Now I am become Music, the creator of worlds.

Joaca nu exclude solemnitate, iar aceasta a atins zenitul când membrii Coralei Academice a Filarmonicii din Craiova au pătruns ușor în sală, unde, prilejuită de un colind, s-a instaurat armonia absolută artiști-public.

Ne jucăm, simțim, ne mântuim.

Se poate.

P.S. Singurul meu regret legat de tot acest festival e că n-am apucat și eu să dau la râșnița asta.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova, mai puțin cea cu Oppenheimer, surprinsă de propria-mi mână tremurândă.

Vrăjitorii din Craiova M(OZ)icală

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Când m-am instalat în sala Filarmonicii ”Oltenia” pentru spectacolul de debut al Festivalului ”Craiova Muzicală”, credeam că sunt pe un tărâm cunoscut.

Dar, odată cu bucata de început a copleșitoarei Carmina Burana, am simțit să sunt luat de un uragan și, la scurt timp, puteam să mă adresez jumătate surprins, jumătate încântat către amicul meloman pe care l-am amintit de atâtea ori:

– Daniel, I don’t think we’re in Kansas any more!

Mă vedeam astfel transpus într-o lumea magică, a muzicii care se metamorfozează în fel și chip.

Actul cel dintâi a fost, așa cum spuneam, marcat de creația titanică a lui Carl Orff.

Dincolo de prologul Fortuna, Imperatrix Mundi, recognoscibil instantaneu, încă de la primele acorduri, Carmina Burana este un mozaic de umanitate (incluzând chiar și un bețiv haios), o versiune muzicală a Poveștilor din Canterbury, dirijate de un Chaucer întruchipat de Sliven Simeonov și acompaniate de orchestră și relatate de soprana Christina Razec, tenorul Ștefan von Korch, baritonul Alexandru Constantin și Corala Academică a Filarmonicii ”Oltenia” (îndrumată pentru acest concert de Bogdan Botezatu).

Ajuns aici, nu pot să nu dau glas constatării că noi, craiovenii, suntem privilegiați nu doar că avem un colectiv simfonic performant, ci și un cor așijderea. Fără el, nu s-ar putea pune în scenă Carmina Burana, care rămâne una dintre cele mai înalte expresii ale incredibilei varietăți a glasului omenesc.

Următorul vrăjitor din cadrul Festivalului Craiova Muzicală a fost pianistul Thurzo Zoltan, cu spectacolul intitulat Imn la înălțime – Romanian Guinness Concert Piano Tour 2023.

Și el ne-a luat pe sus, nu doar spiritual, prin muzica pe care a cântat-o neîncetat, cât și prin povestea pe care ne-a spus-o.

Artistul a intrat în Cartea Recordurilor pentru a fi cântat la pian la cea mai mare altitudine din toate timpurile, la peste 5300, la tabăra de la baza Muntelui Everest, la o temperatură la care până și ființa mea însetată de cultură s-ar gândi exclusiv la nevoi primare.

Această incredibilă îndrăzneală, ca să nu zic încăpățânare, a fost amplu documentată de Thurzo Zoltan cu o mulțime de poze, care s-au succedat în fața noastră într-un veritabil documentar beneficiind de o coloană sonoră realizată pe viu.

Prezentarea a fost punctată de comentarii ale aventurierului, pline de candoare, umor (vezi prețul hârtiei igienice) sau compasiune, iar anumite momente sau imagini au avut parte de sincronizare muzicală deosebită.

De pildă, un cer înstelat din înălțimile himalayene ni s-a înfățișat privirii noastre exact în timpul bucății Clar de lună a lui Debussy.

În pleiada de compozitori pe care pianistul ni i-a oferit prin intermediul clapelor era anunțat a fi și Hans Zimmer.

Mi-am stors mintea gândindu-mă care temă muzicală a sa s-ar potrivi cel mai bine la pian și intuiția m-a servit bine.

Chevalier de Sangreal din The Da Vinci Code a fost înălțătoare și maiestuoasă, așa cum o simți în momentele acelea cheie ale unui film care reușește performanța rarisimă de a fi o ecranizare mai bună decât cartea-sursă.

Actul trei al poveștii pline de magie a Festivalului Craiova Muzicală l-a readus în Bănie pe hâtrul Remus Grama.

Cu o siluetă de Hagrid, știință de carte de Dumbledore și dedicare de Snape (aici cred că m-a luat condeiul pe dinainte), dirijorul-comediant a încântat din nou, nu doar prin poante și autoironii, ci și prin sensibilitatea în prezentarea orchestrațiilor simfonice din cadrul spectacolului Rock the Symphony.

Varietatea pieselor a fost mai mult decât remarcabilă, acoperind epoci care, până și pentru vârsta mea venerabilă, se pierd în epoca timpului, dar și unele cărora le-am fost contemporan.

Dacă ar fi să aleg vârful concertului, aș fi sfâșiat între Happy Endings a lui Mika și Kashmir a celor de la Led Zeppelin.

Cei cu care am împărtășit această superbă experiență muzicală dau din cap dezaprobator acum și rememorează propriile preferințe.

Și tocmai asta e frumusețea audiției colective.

Remus Grama i-a avut alături pe membrii trupei Corso din Arad: Cosmin Harbei (chitară), Luci Chirlan (voce), Sergiu Nabadan (tobe), Cristian Deac (bass), Alex Popa (percuție).

Veteranilor festivalurilor organizate de Filarmonicii ”Oltenia” vor simți că numele acestei trupe le este familiar.

Da, căci ea sunt aceiași care asigura impecabila sonorizare a evenimentelor de ani buni încoace.

Plecăciuni, domnilor, pentru cele ce au fost și va să vie!

Iar dacă spiritele celor care au avut ocazia să participe la concert s-au simțit înălțate, este pentru că s-au ridicat cele două aripi ale instituției muzicale craiovene, orchestra simfonică și corul academic, ai cărei membri au trăit experiența artistică măcar la fel de puternic precum spectatorii. Amica Anda a surprins un exemplu ilustrativ, dar nu a fost singurul.

Următorul episod muzicalo-vrăjitoresc s-a intitulat Duel viorilor.

I-a avut în prim-plan pe reputații Liviu Prunaru, mânuind un instrument Stradivarius ”Pachoud”, și Gabriel Croitorul, cu un Gaurneri del Gesu ”Catedrala”, pe care a cântat însuși George Enescu.

O așa întâlnire titanică avea dintru început darul de a-mi stârni imaginația.

Când, după după numere individuale, cei doi artiști au ajuns față în față, cu arcușurile ușor înclinate, puteam să jur că urmează încrucișarea unor baghete atotputernice, una făurită cu stropi de inorog, cealaltă cu pene de Phoenix.

Dar un anume cuvânt din aceasta poveste se cere rectificat, prin schimbarea unui singure litere.

N-a fost ”duel”, ci ”duet”.

Și încă unul de o frumusețe hipnotică, mai ales că i s-a adăugat discreta participare a pianului lui Horia Mihail.

Acum o să vă mărturisesc ceva.

Ca într-o vrajă, ascultându-i pe cei doi violoniști, am simțit cum mă ia somnul.

Somnul acela care e fază pregătitoare pentru vise.

Mi-am sprijinit bărbia în mână și am visat, iar pentru a-i răsplăti pe cei care m-au trimis acolo, mă joc un pic cu un sonet al lui Shakespeare:

All days are nights to see till I hear thee

And nights bright days when dreams do play me thee.

Festivalul Craiova Muzicală s-a încheiat cu Oratoriul de Crăciun de Johann Sebastian Bach și a relevat o magie diferită.

Nu că ar fi lipsit sublimul muzical pur al compoziției, cu aerul său de baroc pur, excelent punctat de lăuta strunită de Olivia Iancu și de clavecinul utilizat cu discretă intensitate de Fernanda Romila.

Nu au trecut neobservate prestațiile Claudiei Codreanu (mezzosoprană) și Sophiei Negoiță (soprană), ale lui Andrei Mihalcea (tenor) și Iustinian Zetea (bas), și atingerea fermă, dar atentă a dirijorului Nicolae Moldoveanu.

Însă acest concert s-a desfășurat exact în ziua când, ca un fulger distrugător, s-a răspândit vestea că aleșii locali din Craiova intenționau să desființeze Corale Academică din Craiova, aducând argumente puțin spus rizibile.

Tocmai în astfel de condiții, s-a vădit că între colectivul Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova și publicul statornic, la care se adaugă straturi crescând de noi și noi melomani, s-a făurit o legătură care transcende simpla tranzacție culturală.

Acolo mulți dintre noi, spectatorii, ne simțim ca acasă.

Și, de aceea, orice atentat la adresa căminului nostru a fost resimțită organic.

Am încercat să transmitem asta membrilor Coralei Academice a Filarmonicii.

Ne-ați făcut să nu ne mai simțim singuri, așa că acum nici voi nu sunteți singuri.

La momentul scrierii acestor rânduri, deznodământul acestei posibile tragedii este încă deschis.

Dar ne vom împotrivi lui cum vom ști mai bine.

Muzica și cultura sunt ale noastre și avem nevoie de ele.

Credit foto: Daniel Botea și Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Îmi plac lemnul și concertele mici

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

De ani buni, de când a intrat pe radarul atenției mele, Festivalul Internațional Craiova Muzicală a celor de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova a adus câteva nume mari, nume care atrag atenția și fac sălile pline.

Și, printr-o combinație de acțiune voluntară și circumstanțe, nu la aceste spectacole am ajuns, ci la cât mai multe dintre celelalte, așa-zis mici.

Dar, paradoxal, privilegiul a fost de partea mea, pentru că numele mari sunt mai accesibile, decât aceste discrete aventuri muzicale, pe care le-am împărtășit cu un număr redus de tovarăși de audiție, ca pe niște misterii eleusine.

Ediția 2022 a festivalului nu a făcut excepția în această privință.

Pentru mine, a debutat cu o reîntâlnire premeditată, aceea cu Emil Vișenescu. Eleganța, generozitatea și bonomia pe care afișează (iar momentul de acum al acordări florilor e încă o dovadă în acest sens) sunt tot atâtea motive să nu rateze nicio descindere a sa în Bănie, indiferent că mă poartă pe căi muzicale moderniste sau clasice.

De data acesta, pe lângă clarinetul pe care îl face să sune atât de bine, a avut alături pianul Manuelei Giosa și violoncelul lui Elvis Ciuculescu, întru redarea unei triade echivalente cu o vârstă de aur a creației: Beethoven – Schumann – Brahms.

Tot acum mi s-a relevat o asemănare între o artă marțială și arta muzicii clasice. Și într-o disciplină marțială, tehnica se poate distila până la simplitatea absolută, fără a-și pierde din eficiență. Cu doar câteva corzi, clape și un instrument de suflat, am simțit pe deplin efectul acestor trei compoziții.

De la un zâmbet cunoscut am trecut la altul, adică al lui Cătălin Oprițoiu, care i-a avut alături pe cei de la Millenium Arts Quartet.

Cu flautul său aproape fermecat și ajutat de vibrația unor corzi bine strunite, am descoperit, printre multe altele, că Vivaldi e mai mult decât legendarele sale Anotimpuri.

Însă, momentul de vârf a venit chiar de la noi, mai precis de la Borșa lui Lucian Moraru, care ne-a făcut să pocnim din mâini și din picioare, iar pe mine și să rememorez unul dintre cele mai frumoase lăcașuri de cultură unde m-au purtat vreodată pașii – Musée des instruments de musique din Bruxelles.

La etajul destinat instrumentelor tradiționale, cel mai fascinant dintre toate, am regăsit câteva cobze, fluieri sau scripci de-ale noastre, iar melodiile care porneau automat când apropiam audio-ghidul de standul respectiv îmi smulgeau zâmbete de încântare, stârnind astfel curiozitatea turiștilor asiatici care erau la scurtă distanță în urma mea.

Cu intuiția-mi de meloman diletant, bănuiam că Vadim Neselovskyi și recitalul său solo de pian Odesa – a musical walk through a legendary city trebuie să fie ceva special.

Dar, așa cum orice pregătire a unui discurs în fața oglinzii nu te scutește de nodul în gât când ești în fața publicului real, nu mă așteptam ca artistul de origine ucraineană să se transforme din tipul jovial care ne-am ținut un discurs de prezentare în ipostaze atât de tulburătoare când s-a așezat la pian.

A fost artist de acuarele, pălărierul nebun din Alice în Țara Minunilor și îngerul morții, folosind pianul precum un laborator sonor, din care au ieșit bucăți de o duioșie pastelată, dar și unele în care simțit oroarea unui masacru.

Și a mai existat un moment de liniște supremă, pe care Vadim Neselovskyi ni l-a impus nouă, celor din public, și pe care l-am acceptat. Iar atunci am înțeles un aforism din Yoga:

Când tu atingi pacea în tine, iar eu ating pacea în mine, suntem un tot.

Salamalaikum în arabă.

Shanti în sanscrită.

Ce vrei tu?
— Noi? Bună pace! Și de n-o fi cu bănat,
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul împărat.

Pentru scurtă vreme, în Odesa și în toată lumea a fost pace.

Cel din urmă concert de la Craiova Muzicală la care am participat nu mai corespunde profilului de minimalism strălucit de până acum, pentru că a fost o aniversare.

Iar pe mine m-a învățat domnul D., care a condus și lucrat cu oamenii mai bine de trei decenii:

– Iulian, trebuie să fii alături de oamenii tăi. La bine și la greu, la aniversări, la înmormântări, la nunți sau la botezuri.

Așa că nu puteam lipsi de la celebrarea a 118 ani (!) de la primul concert al Societății Filarmonice din Craiova, adică aproximativ când veacul (trecut) se năștea.

Programul serii a fost unul de comuniune.

Au fost Triplul concert în Do major pentru vioară, violoncel și pian, op. 56 de Ludwig van Beethoven și „Gloria” în Re major pentru soliști, cor și orchestră, RV 589 de Antonio Vivaldi.

Puterea lui Beethoven și Gloria lui Vivaldi.

Ca un final de rugăciune.

Dar comuniunea nu s-a oprit aici. Pe scenă, alături de forțele reunite ale filarmonicii și coralei academice din Craiova, s-au găsit două generații diferite de muzicieni, uniți de pasiune și valoare.

La prima compoziție, tinerii Ioana-Cristina Goicea (vioară) și Ștefan Cazacu (violoncel), precum și veteranii Mihai Ungureanu (pian) și Nicolae Moldoveanu (dirijor).

La cea de-a doua, soprana Irina Iordăchescu și mezzosoprana Claudia Codreanu.

Iar dacă această comuniune nu era de-ajuns, dovadă că versurile ”Oltean sunt, oltean îmi zice/Oltean sunt oriund’ m-oi duce” nu sunt întâmplătoare, seara ce festivă a fost îmbogățită de prezența agreabilă și distinsă a lui Adrian Cioroianu, omul care a resuscitat plăcerea pentru istorie, cea mai frumoasă dintre povești.

La mulți ani, voi cei de la Filarmonica ”Oltenia”!

Grație vouă, Craiova este, într-adevăr, Muzicală.

Imaginile sunt surprinse de camaradul meu de isprăvi muzicale, neobositul Daniel Botea.

Aferim, Filarmonica „Oltenia” din Craiova!

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Pentru tot ce fac, le-aș putea mulțumi celor de la Filarmonica „Oltenia” din Craiova în multe feluri, însă un spectacol anume din programul Festivalului Internaţional Craiova Muzicală (nu vă zic care, ca să veniţi la cât mai multe şi o să-mi mulţumiţi după aceea) m-a trimis cu gândul la Aferim! al lui Radu Jude, unul dintre cele mai bine făcute filme româneşti de după 1989.

Iată lista concertelor din cadrul festivalului care se va desfăşura între 15 noiembrie şi 6 decembrie 2019:

Vineri, 15 noiembrie 2019, ora 19:00 – Degeaba 30, Concert vocal-simfonic al lui Tudor Gheorghe alături de Orchestra Filarmonică şi Corala Academică ale Filarmonicii „Oltenia”; dirijor şi orchestrator: Marius Hristescu.

Miercuri, 20 noiembrie 2019, ora 19:00 – Conferinţa La patru mâini, în care Valentina Sandu-Dediu şi Dan Dediu vorbesc despre „Mentori şi maeştri ai muzicii româneşti.

Marţi, 26 noiembrie 2019, ora 19:00 – Concertino Accordion Band (Republica Moldova); conducerea muzicală: Eugen Negruţă.

Vineri, 29 noiembrie 2019, ora 19:00 – Ansamblul de muzică veche „Anton Pann”; conducerea muzicală: Constantin Răileanu.

Marţi, 3 decembrie 2019, ora 19:00 – Concert coral al Formaţiei de muzică bizantină „Psalmodia” al Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti.

Vineri, 6 decembrie 2019, ora 19:00 – Concert simfonic al Orchestrei Simfonice a Filarmonicii Naţionale „Serghei Lunchevici” Chişinău (Republica Moldova); dirijor: Dumitru Cârciumaru.

În final, reiau observaţia pe care am făcut-o şi anul trecut:

Dacă aveţi bani alocaţi pentru concertul lui Tudor Gheorghe şi nu mai prindeţi bilete, repartizaţi-i pentru alte spectacole din cadrul Festivalului Internaţional Craiova Muzicală. Estimarea mea este că vă ajung de trei dintre acestea, iar, din punct de vedere matematic, dar şi muzical, ar cam trebui să aveţi de câştigat.