Muzica e teren de joacă

Circumstanțe obiective m-au împiedicat să ajung la toate concertele din cadrul deja tradiționalului Festival InternaționalCraiova Muzicală”, așa cum procedez îndeobște, însă cele două la care am avut norocul să fiu prezent mi-au relevat că muzica, în ciuda foarte elaboratei ei codificări pe note, tonuri și toate cele, rămâne un imens teren de joacă.

Să îl luăm pe Gilles Apap, de pildă.

Există în limba engleză un termen greu de tradus în română – ”trickster”. Omul pe șotii, mucalit, dar nu neapărat răuvoitor.

Violonistul francez a fost toate acestea și multe altele.

Ne-a cântat vals cu accente de country, blues cu intarsii țigănești, arii clasice cu morgă serioasă, de parcă ar fi venit direct de la Musikverein și niște bătute de-ale noastre, românești, cu o vervă de scripcar neaoș, de parcă și-ar fi făcut ucenicia pe lângă Barbu Lăutaru.

Momentele care m-au întins în mod special au fost acele bucăți de muzică tradițională irlandeză, care m-au trimis direct, fără escală sau chiar îmbarcare, în această țară minunată, în care magia supraviețuiește în starea ei originară.

Am simțit-o văzând superbul film The Secret of Roan Inish, dar și nemijlocit, admirând acele coline înverzite și acele faleze maiestuoase unde ești una cu natura.

Și le-am simțit și acum, ascultându-l pe Gilles Apap.

Care s-a jucat cu voioșia, dar și cu generozitatea unui copil.

Nu și-a asumat vreo poziție privilegiată, ci s-a plimbat printre muzicienii Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova, smulgându-le zâmbete largi, precum și performanțe artistice senzaționale.

În încheierea festivalului, care m-a găsit din nou în sală de concerte, ne-am jucat din nou, cu timpul și spațiul.

Structura programului, care a inclus polci și valsuri vieneze celebre, ne-a pus în situația de celebra Anul Nou mai devreme.

Amfitrion a fost violonistul și dirijorul Russell McGregor, care, dincolo de un umor specific britanic (e australian, deci tot pe-acolo), a avut niște jachete care concurează cu cămășile maestrului Horia Dinu Nicolaescu, fapt pe care nu îl credeam omenește posibil.

A avut alături o trupă proprie, dar și muzicieni craioveni și nu mică mi-a fost plăcerea de a vedea cât de bine se armonizează.

De asemenea a fost secondat de soprana Elisabeth Wimmer și de baritonul Thomas Weinhappel, care s-au tachinat, s-au luat peste picior muzical, dar care au sfârșit întotdeauna într-o duioasă comuniune.

Și nu pot să nu mă joc eu însumi un pic cu niște vorbe celebre

Baritonul nostru e leit Cillian Murphy alias Oppenheimer, așa-i?

Now I am become Music, the creator of worlds.

Joaca nu exclude solemnitate, iar aceasta a atins zenitul când membrii Coralei Academice a Filarmonicii din Craiova au pătruns ușor în sală, unde, prilejuită de un colind, s-a instaurat armonia absolută artiști-public.

Ne jucăm, simțim, ne mântuim.

Se poate.

P.S. Singurul meu regret legat de tot acest festival e că n-am apucat și eu să dau la râșnița asta.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova, mai puțin cea cu Oppenheimer, surprinsă de propria-mi mână tremurândă.

Leave a Comment.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.