Continuăm explorarea laureaților de Goncourt cu o sută de pagini de scriitură admirabilă.
Subliniez acel număr pentru că mi se pare o performanță excepțională din partea lui Atiq Rahimi să reușească să creioneze nu numai tabloul condiției inumane a femeii în Afganistanul taliban, ci și o întreagă lume interioară, cu secrete care se dezvăluie treptat într-un spațiu care altora le e necesar doar pentru expozițiune, darămite pentru intriga și toate cele.
O soție din țara respectivă are un soț în comă și e nevoită să îl vegheze îndeaproape, căci nu se pune problema de servicii medicale complexe într-o lume aproape feudală.
Această năpastă e și o oportunitate pentru ea să dea glas frustrărilor, neliniștilor și chiar unei revolte care se acutizează pe măsură ce trece timpul.
O revoltă de neconceput altminteri, dar care, sub condeiul excelent al lui Rahimi, e naturală și cutremurătoare.
Regăsim în Piatra răbdării drama femeii afgane pe care o știm din Osama sau din The Breadwinner, dar într-o formă mai subtilă, care atinge și aspecte universale ale eternului mister feminin.
Atiq Rahimi scrie la adăpostul exilului din Franța, dar e limpede că scrie în cunoștință de cauză și nu ocolește nici moștenirea poeziei persane care a înflorit pe meleagurile de baștină, conferind lirism chiar și celor mai mundane gesturi și descrieri.
Toate acestea, repet, doar în o sută de pagini.
Literatura e, într-adevăr, aspațială și atemporală.
P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru o mostră de impecabilă concizie literară.