La începutul romanului Regele arinilor există un citat foarte important din Gustave Flaubert:

Pentru ca un lucru să devină interesant, e de ajuns să îl privești îndelung.

Este cazul personajului principal, pe nume Abel Tiffauges.

Dacă v-aș spune despre el că e un tip care suferă abuzuri în copilărie, care evoluează într-un malac caracterizat de sociopatie și de pedofilie chiar și numai estetică și care, deși francez, devine devotat slujbaș al naziștilor, cred că ați scuipa în sân și v-ați feri de el ca de Ucigă-l Toaca.

Însă Michel Tournier ne ia de departe și ne face tovarăși tot mai curioși ai traseului devenirii acestui declasat.

Nu e vreo pledoarie menită a-l scuza, ci o foarte inteligentă progresie, una care nu arată a destin prestabilit, ci este un răspuns la condițiile exterioare.

Inadaptatul dintr-o parte, dintr-o societate întocmită într-un fel, e adaptatul perfect într-alta.

Pentru a face toată această transformare cât mai elocventă, autorul alternează între echidistanță și părtinire, propunând două tipuri de narațiune, una la persoana a III-a, un la persoana I.

Și, odată cu Abel Tiffauges, pătrundem în măruntaiele regimului nazist, cu toată corupția, obscurantismul și stupizenia lui.

E clară intenția satirică și revanșardă a lui Tournier (francez, ce să-i faci), dar nu cred că e doar invenție tot ce citim în paginile acestui roman.

Hitler și acoliții lui n-au fost nicidecum niște atei preciși în intențiilor lor inumane, ci niște superstițioși ordinari, lacomi și înguști, dar care au reușit să prostească un popor întreg.

Vă sună cunoscut?

Da, da, se întâmplă asta și lângă noi.

De fapt, printre noi.

Să sperăm că infecția rămâne la stadiul de guturai și nu dă în pneumonie.

Tratamentul include mai multe, inclusiv literatură de-asta mare.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru încă un argument că Premiul Goncourt e bine țintit.