De când eticheta de câștigător al premiului Goncourt mi-a scos în cale Anomalia lui Herve Le Tellier, am început să cat mai cu băgare de seamă la această distincție literară.

Și, după încă o alegere reușită, declar ritos că îl voi ridica la același cin cu Booker Prize sau Nobelul.

Predica despre căderea Romei de Jerome Ferrari e argumentul care a duplicat rezultatele obținute cu romanul lui Le Tellier.

O scriitură fluidă, lirică, dar și precisă narativ, care gravitează în jurul ideii centrale a sus-numitei predici a Sfântului Augustin.

Această figură marcantă a începuturilor creștinismului a fost martorul agoniei și prăbușirii ultimelor rămășițe a ce numim civilizație romană, iar pe asta și-a fundamentat discursul potrivit căruia edificiile lumești, oricât de complexe sau aparent mărețe, sunt sortite decăderii și pieirii.

Un fapt dur și neplăcut, dar care ne poate reconcilia cu viața, odată ce-l acceptăm.

Cu acest mic instrument de decodare în minte, cartea își dezvăluie mai lesne sensurile.

Cele două fire narative, care amestecă și omogenizează zbaterile interioare și manifestările exterioare, urmăresc destinele unui bunic și al nepoților lui, în special cel de parte masculină, care, înfruntând vitregii ale sorții sau goliciuni de sens ale existenței, smulg un pic de împlinire destinului, pentru a cădea pradă apoi aceleiași implacabile legități enunțate de Sfântul Augustin.

Ce m-a fermecat la proza lui Ferrari este cum atinge un modus vivendi între umor și cinism, iar cel mai bine se reflectă asta în ipostazele sexului în roman.

Uneori e mântuire, alteori instrument de putere.

Uneori e comuniune, alteori e poftă animalică.

Uneori devine erotic, alteori ridicol.

Probabil că realitatea le include pe toate, așa cum enunța mai puțin plastic Desmond Harris în Zoomenirea.

Predica despre căderea Romei ne poartă prin ruinele colonialismului francez african (inclusiv Maghrebul) sau pe coridoarele de la Sorbona, însă cea mai mare parte are loc în Corsica.

Un teritoriu francez, dar populat de oameni aprigi ca italienii, dar nu atât de prietenoși ca ei, sau profunzi ca francezii, dar nu atât de rafinați ca ei.

Și-acum mi-aduc aminte de meciul acela de odinioară pe care l-a jucat Steaua la Bastia în 1997. Nu calificarea a fost cea mai mare performanță a jucătorilor lui Mihai Stoichiță, ci faptul că au plecat de-acolo vii și oarecum nevătămați.

Această înverșunare, această apetență pentru a trăi Erosul la limita Thanatosului e parte a romanului.

E o formă de terapie.

Pentru cine vrea să citească.

P.S. Mulțumesc celor de la librăria online Libris pentru că mi-a îndreptat antenele către încă un premiu literar relevant.