Amara pasare a captivitatii

Dupa El abrazo de la serpiente, Ciro Guerra avea la mine credit nelimitat, precum Marlon Brando in restaurantele mafiotilor italieni carora le-a proiectat o imagine atat de glorioasa.

Nu a trebuit decat sa aflu ca, alaturi de Cristina Gallego, a mai dat lumii o creatie, Pajaros de verano (Pasari calatoare), ca m-am si infiintat sa o vizionez.

Fata de sublimul inaintas, acest film se remarca initial printr-o estetica mai apropiata de realism, mai concentrata pe figura umana, nu pe coplesitoarea imensitate a naturii, nelipsindu-i, insa, un anume lirism.

Rapid observi ca doua dintre caracteristicele anterioare se mentin: alternanta lingvistica (desi diversitatea este mai redusa decat in El abrazo de la serpiente, si aici tranzitia dintre spaniola si limbile bastinase e naturala) si conflictul dintre modernitate si cutume.

Prima jumatate a filmului are un aer cunoscut si, intr-un mod liniar, inevitabil violent, dar impecabil construit, prezinta cronica unui clan din desertul columbian, care abandoneaza treptat caile traditionale si se deda la traficul de droguri, urmand un traseu ascendent din punct al avutiei, dar descendent din punct de vedere al moralitatii.

In stanga il puteti vedea pe Hermes

In aceasta parte, succesiunea oarecum conventionala a evenimentelor iti permite sa examinezi figurile minunat alese ale actorilor, autentice, dar si expresive in sens pur actoricesc, subtilele schimbari de decor si poezia unor imagini.

La un moment dat, insa, raportul pur antitetic dintre pofta de avere si traditii se estompeaza, iar Pajaros de verano dobandeste o ambivalenta inteligenta, care te scutura de impresia ca este cativa pasi in spatele ilustrului predecesor.

Personajele nu sunt robii unei singur zeu, banul, ci si ai conditionarii mentale pe care o impun onoarea, relatiile de familie si practicile ancestrale. Rationalul si irationalul, idealul si materialul se dedubleaza si schimba intre ele intr-un mod care ar ilustra foarte bine principiile fizicii cuantice.

Treptat, se regaseste si alta calitate a lui Ciro Guerra – faptul ca, desi isi extrage magma creatiilor din cadrul cultural caruia ii apartine, forma pe care le-o da e inspirata de monumente universale.Daca in El abrazo de la serpiente vedeam influente din Apocalypse Now, aici naratiunea ii apartine unui batran orb, este structurata pe canturi si reda fatalitatea unui conflict intre doua familii, curat Iliada.

Cine a vazut filmul si a citit Iliada va recunoaste in aceasta scena pe aceea cand Priam se duce sa ii ceara lui Ahile trupul lui Hector

Trairile omului si, mai ales, scaderile lui, sunt o constanta a existentei, de la inceputurile ei pe acest pamant.

In Craiova, Pajaros de verano va asteapta cu aripile deschise atat la Cinematograful Patria, cat si la salile retelei Inspire.

Cand il vedeti, va va fi un pic rau.

Dar, daca nu-l vedeti, va va parea si mai rau.

Uitati-va la figura lui: Ahile, Paris si Agamemnon in aceeasi persoana

The True Last Jedi

Banuiesc ca, desi si-a propus sa spuna cam acelasi lucru, daca Star Wars: The Last Jedi ar fi avut aerul trist si contemplativ din El abrazo de la serpiente, i-ar fi pierdut de musterii pe trei sferturi dintre cei care s-au bulucit sa vada vaca mulsa din nou (ca sa nu fiu ipocrit, marturisesc ca am fost unul dintre ei).

Insa elegia inchinata celui care este ultimul pastrator al unor taine si practici stravechi isi gaseste in acest exceptional film columbian adevarata expresie. Povestea este asamblata din doua fire narative similare: la distanta de cateva zeci de ani, doi oameni de stiinta europeni se intovarasesc cu acelasi saman amazonian, pentru a porni intr-o calatorie pe marele fluviu, in cautarea unei plante cu insusiri miraculoase.

Intalnirile macabre si aerul nelinistitor care invaluie dublul periplu fac inevitabile paralelele cu Apocalypse Now. Insa, desi e neindoios ca regizorul Ciro Guerra a aruncat cateva ocheade asupra legendarei pelicule a lui Francis Ford Coppola, rezultatul nu este o simpla pastisa, ci o alternativa demna si, as indrazni sa spun, mai coerenta decat celalalt ilustru termen al comparatiei.

El abrazo de la serpiente copleseste ca intreg, dar si prin elementele sale luate separat. Imaginile sunt de o frumusete tulburatoare, iar alegerea de a filma alb-negru bogatia cromatica a junglei amazoniene, desi o decizie aparent riscanta, serveste perfect atmosferei atemporale si mitice pe care filmul isi propune sa o proiecteze.

Impresionanta este si abundenta lingvistica la care suntem expusi; cu putina documentare, am aflat ca nu mai putin de noua limbi se fac auzite in El abrazo de la serpiente, iar trecerile de la germana la spaniola si apoi la limbi bastinase amazoniene nu au nimic ostentativ, sunt o urmare fireasca a interactiunilor dintre personaje.

Personajul central, samanul Karamakate, este infatisat in doua perioade ale vietii sale: in floarea varstei, strict in privinta tainelor pe care le detine, jucat de Nilbio Torres, si batran, melancolic si atins de flagelul uitarii, jucat de Antonio Bolivar. Inca o performanta a filmului este ca realizeaza osmoza celor doua interpretari, astfel ca nu mai vedem doi actori, ci doua ipostaze ale unui proces inexorabil si trist.

Zbaterea pentru pastrarea traditiilor se impleteste cu dezolanta senzatie ca totul este destinat pierii, insa, paradoxal, El Abrazo de la serpiente imi va ramane de-a pururi in minte drept un monument al optimismului.

Cata vreme mai sunt oameni inzestrati cu atata inteligenta si sensibilitate, incat sa plasmuiasca o asemenea capodopera, nu e totul pierdut.