The True Last Jedi

Banuiesc ca, desi si-a propus sa spuna cam acelasi lucru, daca Star Wars: The Last Jedi ar fi avut aerul trist si contemplativ din El abrazo de la serpiente, i-ar fi pierdut de musterii pe trei sferturi dintre cei care s-au bulucit sa vada vaca mulsa din nou (ca sa nu fiu ipocrit, marturisesc ca am fost unul dintre ei).

Insa elegia inchinata celui care este ultimul pastrator al unor taine si practici stravechi isi gaseste in acest exceptional film columbian adevarata expresie. Povestea este asamblata din doua fire narative similare: la distanta de cateva zeci de ani, doi oameni de stiinta europeni se intovarasesc cu acelasi saman amazonian, pentru a porni intr-o calatorie pe marele fluviu, in cautarea unei plante cu insusiri miraculoase.

Intalnirile macabre si aerul nelinistitor care invaluie dublul periplu fac inevitabile paralelele cu Apocalypse Now. Insa, desi e neindoios ca regizorul Ciro Guerra a aruncat cateva ocheade asupra legendarei pelicule a lui Francis Ford Coppola, rezultatul nu este o simpla pastisa, ci o alternativa demna si, as indrazni sa spun, mai coerenta decat celalalt ilustru termen al comparatiei.

El abrazo de la serpiente copleseste ca intreg, dar si prin elementele sale luate separat. Imaginile sunt de o frumusete tulburatoare, iar alegerea de a filma alb-negru bogatia cromatica a junglei amazoniene, desi o decizie aparent riscanta, serveste perfect atmosferei atemporale si mitice pe care filmul isi propune sa o proiecteze.

Impresionanta este si abundenta lingvistica la care suntem expusi; cu putina documentare, am aflat ca nu mai putin de noua limbi se fac auzite in El abrazo de la serpiente, iar trecerile de la germana la spaniola si apoi la limbi bastinase amazoniene nu au nimic ostentativ, sunt o urmare fireasca a interactiunilor dintre personaje.

Personajul central, samanul Karamakate, este infatisat in doua perioade ale vietii sale: in floarea varstei, strict in privinta tainelor pe care le detine, jucat de Nilbio Torres, si batran, melancolic si atins de flagelul uitarii, jucat de Antonio Bolivar. Inca o performanta a filmului este ca realizeaza osmoza celor doua interpretari, astfel ca nu mai vedem doi actori, ci doua ipostaze ale unui proces inexorabil si trist.

Zbaterea pentru pastrarea traditiilor se impleteste cu dezolanta senzatie ca totul este destinat pierii, insa, paradoxal, El Abrazo de la serpiente imi va ramane de-a pururi in minte drept un monument al optimismului.

Cata vreme mai sunt oameni inzestrati cu atata inteligenta si sensibilitate, incat sa plasmuiasca o asemenea capodopera, nu e totul pierdut.

 

Lasa un comentariu.