Tata e numai unul

Chiar în ziua când am văzut Armin, am umblat printr-un magazin de vechituri ieftine și am găsit câteva obiecte de un foarte bun gust, la prețuri ridicole.

Filmul scris și regizat de Ongjen Svilicic nu e atât de vechi și nici ieftin în sens peiorativ nu se poate numi, însă, în lumea de dimensiuni galactice a cinematografiei, poate trece neobservat, iar pierderea ar fi mai ales a spectatorilor.

Povestea este, cum altfel, simplă: dintr-un orășel oropsit din Bosnia purced către Zagreb adolescentul eponim și tatăl său, pentru ca fiul să dea probe pentru un rol micuț într-o producție nemțească despre războiul care a măcinat fosta Iugoslavie.

Cele două personaje sunt arhetipale la început: tânărul este emotiv, taciturn și anti-social, iar adultul are o atitudine de afecțiune autoritară, vorbește mult și se bagă în toate.

La destinație lucrurile nu merg chiar ca unse, iar din situațiile astfel rezultate se naște o subtilitate psihologică remarcabilă pentru economia de mijloace a filmului.

Și aceasta coproducție croato-bosniacă face uz de naturalism, dar nu de unul enervant și apăsat ca în peliculele românești, ci unul care relevă care sunt, de fapt, nevoile primare ale unei opere cinematografice.

Efecte speciale? Da, sunt minunate, dar cine are bani de ele?

Coloană sonoră? Are o mare însemnătate, dar se poate lucra și fără ea.

Unghiuri de filmare? Cine are cameră mobilă, bravo lui, mai important e să obții o imagine clară.

Montaj alert? De ce să ne grăbim, când putem să ordonăm scenele simplu și să obținem efect maxim?

Ce nu poate lipsi unui film adevărat este un scenariu inteligent, fără a fi sofisticat, și niște interpreți care se bagă în rol până la identificarea cu personajele.

În calitate de tată, Emir Hadzihafizbegovic are grosul replicilor și pe al trăirilor, iar eforturile sale de a pune o vorbă bună pentru fecior sunt simpatice și chiar emoționante. Programele de educație parentală moderne ar dezaproba multe dintre practicile sale, dar dedicarea-i încăpățânată e înălțătoare.

Cât despre grimasa pe care i-o smulge descoperirea ca fii-su a tras o țigară, e momentul de zenit al narațiunii și concurează cu altele emblematice din producții care au făcut istorie.

De cealaltă parte, Armin Omerovic are o transformare foarte fină, dar permanent perceptibilă, o realizare deloc facilă din punct de vedere actoricesc. Față de aerul supus și dezinteresat de le început, descoperim ulterior ambiție, revoltă și zbatere împotriva unei neplăcute probleme fizice.

Armin este un film atât de bun în modestia sa, încât simt că a continua a-i mai divulga din calități și poveste înseamnă a vă face un deserviciu vouă, celor care aveți înțelepciunea de a privi dincolo de ce e mare și faimos.

Sper să fiți cât mai mulți.

Serialul Oscarurilor – Episodul 10

Amour1Acest ultim episod al Serialului Oscarurilor mi-a lasat o impresie ambivalenta.

Se dau urmatoarele perspective:

1. Chatartic-educativa – daca aveti rude mai in varsta si nu le-ati dat un telefon macar (preferabila ar fi o vizita) dupa ce ati vazut Amour, atunci aveti felicitarile mele, sunteti facuti din piatra. Poate cel mai important (a se citi util) aspect al filmului lui Michael Haneke este ca produce un dram de intelegere fata de cei pe care etatea ii face un pic mai neajutorati, mai obositori si mai infantili. Am citit opinia unei persoane care deplangea lipsa catharsis-ului in Amour; nu sunt de acord, il incerci in mod continuu, pana la un punct, cand vor interveni urmatoarele perspective.

2. Bascalioasa – daca simtiti imboldul sa va crestati cu un obiect ascutit sau sa inghititi pe nerasuflate un pumn de somnifere, nu va faceti griji, nu aveti probleme, e doar o reactie naturala la un film ca acesta. De ce? Imediat va zic.

3. Artistica (europeana) – Amour nu e realitatea zugravita frust; e mai mult de atat. Tot ce Haneke alege sa ne prezinte si sa ne insufle sunt aspecte curatate de impuritati, alese cu migala si prezentate intr-un anumit fel, astfel incat sa genereze un efect. Viata de zi cu zi a unui cuplu ajuns la senectute, dintre care ea sufera o degenerare rapida a facultatilor mintale si fizice, e mai nasola, pe de o parte, si mai putin terifianta, pe de alta; sunt sigur de asta. In plus, asa cum am spus si la The Master, o opera de arta lasa mai multe intrebari decat raspunsuri, ceea ce se intampla si mai abitir la Amour.

Realizand triangulatia celor trei perspective rezulta o senzatie de apreciere imbinata cu lehamite.

Michael Haneke reuseste tot ce isi propune din punct de vedere cinematografic, cadrele sale lungi si curat asezate apasa suplimentar pe psihicul saracului privitor, iar lipsa coloanei sonore il obliga sa isi infrunte cele mai negre ganduri. Intrebarea ce se impune, insa, este ca a baciului ardelean din bancul cu limbile straine: No, si la ce i-o folosit?

Emmanuelle Riva a fost nominalizata la Oscar pentru rolul sau, asta pentru ca membrii Academiei sunt niste gentilomi si, neavand categoria Cea mai buna interpretare de cuplu, au ales-o pe ea, lasandu-l Jean Louis Trintignant deoparte. Dar, sa fim onesti, inseparabilitatea afectiva a celor doi (chiar si cand numai unul dintre ei este in prim-plan) este ce imprumuta frumusete si tenebre acestui film.

Amour da dreptate lui Aristotel si ideii sale despre un singur suflet in doua trupuri, numai ca o face intr-un mod cam prea morbid.

2012, LOVE; AMOUR

Ce lista de filme remarcabile completeaza Amour?

Episodul 1 – Argo

Episodul 2 – Zero Dark Thirty

Episodul 3 – Django Unchained

Episodul 4 – Beasts of the Southern Wild

Episodul 5 – Lincoln

Episodul 6 – The Master

Episodul 7 – Les Miserables

Episodul 8 – Silver Linings Playbook

Episodul 9 – Life of Pi